Anul 2003 a fost consemnat ca fiind unul al crizei sistemului sanitar. Au simţit-o pacienţii, au spus-o medicii, a recunoscut-o chiar şi fostul ministru Mircea Beuran, atunci cînd a fost chemat de la Cotroceni să facă lumină în bezna în care dispăruse reforma. Cum bine se ştie, n-a reuşit decît să-i facă de ruşine pe toţi medicii şi pe toţi oamenii cu obraz. Scurtul ministeriat al lui Ionel Blănculescu a părut a pune unele diagnostice. A dat speranţe că lucrurile ar putea intra cît de cît în normal. A început însă anul 2004 cu scandalul de la maternitatea din Ploieşti, cu dezvăluirile despre mizeria staţiei de ambulanţă din Bucureşti şi cu alte asemenea simptome care ne arată că situaţia e încă departe de orice ameliorare. O criză care a ajuns pînă acolo încît, după ce i-a afectat pe pacienţi, a început să-i atingă deopotrivă şi pe medici, atît de tare, că tinerii nu mai vor să se facă doctori. O profesie respectabilă şi de invidiat, a decăzut aproape la fel cum a decăzut şi aceea de profesor. S-au schimbat patru miniştri. S-a apelat la militari care au fost puşi în posturi de conducere ale ministerului şi ale Casei de Asigurări de Sănătate. S-a dat vina întîi pe medicii de familie, apoi pe farmacişti, pe furnizorii de medicamente, pe directorii de spitale. Poate e adevărat că aceştia din urmă nu sînt întotdeauna cei mai buni manageri. Dar nu sînt nici mai proşti

decît cei de deasupra lor, de la direcţiile de sănătate, de la casele de asigurări sau de la minister. În orice caz, nu mai răi decît cei care-i acuză. Am cerut şi punctul de vedere al Ministerului Sănătăţii despre criza existentă şi despre ce se face pentru a o depăşi. N-am primit răspuns în timp util, de unde nu putem decît să conchidem că diriguitorii sistemului ori sînt foarte ocupaţi, depăşiţi ei înşişi de proporţiile dezastrului, ori nu au ce răspunde, ori nu le pasă. Oricum, fără bani, n