Nu-mi plac manelele. Mă deranjează abuzul văicărelii, sentimentalismul siropos, melodia şerpească şi ritmul de meterhanea. Dar mă deranjează, în primul rînd, faptul că cei care le cîntă - şi mai ales cei care le ascultă - par surzi. Dacă un amator de manele trece printr-o pădure, toată pădurea ascultă manelele lui preferate. Pe stradă sau la cîte un restaurant, decibelii lovesc apocaliptic. Radioul şi televizorul se aud în tot cartierul. Mi se vorbeşte de dreptul (omului) de a asculta ce vrea, dar nu se ia în seamă dreptul meu de a nu asculta ce vor alţii. După o emisiune a lui Radu Moraru în care invitaţii erau doi manelişti şi George Pruteanu, certitudinile mele au intrat, totuşi, în derivă. Pentru că nu două linii melodice se înfruntau acolo, nu două opţiuni de gust ireconciliabile, ci două tipuri de umanitate. De o parte, o anume inocenţă incultă, iar de cealaltă o impură suficienţă, încremenită cu degetul în sus, într-un gest de pedagogie acră. Inocenţa, după experienţa mea, e, omeneşte, mai preţioasă decît cultura. Cultura convieţuieşte fără dificultăţi cu mişelia, cu cruzimea, cu perversitatea, cu lipsa de caracter, cu vanitatea şi chiar cu (dar ce spun "chiar cu", mai ales cu) prostia. Iadul e plin, cred, de lichele cultivate, după cum Raiul e plin, probabil, de analfabeţi cu suflet curat. George Pruteanu s-a comportat pe tot parcursul emisiunii ca un băiat fin căruia îi place să smulgă aripile insectelor. Nu făcea greşeli de gramatică, avea frază, avea metaforă, avea lecturi, dar era brutal, prost crescut, în gravă carenţă de delicateţe sufletească. Dimpotrivă, Adrian Copilu' Minune şi Guţă erau cuviincioşi. "Noi vă respectăm, domnu' Pruteanu!" - au spus cei doi, fără ipocrizie, de cîteva ori, în timp ce preopinentul era agresiv, jignitor, orbit de sentimentul propriei îndreptăţiri şi competenţe. De la înălţimea intelectului său incontinent, el nu ez