În urma publicării într-o revistă bucureşteană a unui articol despre şpăgile din spitale, telefoanele au început să sune timid la redacţie. Un anumit domn, al cărui nume nu-l deconspirăm, a cerut indignat să stea de vorbă cu redactorul-şef. Era administratorul unuia dintre spitalele menţionate în text. Aici gîndacii şi igrasia depăşeau orice limită a imaginaţiei vreunui reporter de presă, iar şpăgile care funcţionau într-un sistem absolut firesc, ca în orice domeniu de altfel, erau eclipsate de mizerie şi de incompetenţa cadrelor medicale. Un cadru de-a dreptul "horror", chiar şi pentru o ţară ronţăită continuu de viermii corupţiei, insalubră şi, pe deasupra, poluată fonic de un foşgăit de replici şi de drepturi la replici! Reporterul cu pricina a intrat în panică în momentul în care a luat cunoştinţă de primul telefon care ar fi putut da naştere unui conflict: "Dacă voi fi dat în judecată? Ce mă fac?". Redactorul-şef l-a liniştit, bătîndu-l pe umăr pentru treaba bine făcută şi i-a promis că va prelua apelul ceva mai tîrziu. Timp de o jumătate de oră a fost foarte vesel, stimulat probabil de un proces imaginar care îi va aduce popularitate revistei sau, cel puţin, mulţumit de reacţia primită. Într-un tîrziu, l-a sunat pe administratorul revoltat. Dezamăgire totală: deşi redactorul-şef l-a luat destul de "tare" pe individ, invocînd cazuri reale şi dosare ascunse prin sertarele redacţiei, acesta s-a arătat împăciuitor şi i-a declarat doar că "e foarte trist!". Aşadar, articolul destul de virulent de altfel, n-a reuşit să obţină printre cei pe care-i acuza în mod direct decît un sentiment de tristeţe, un fel de "haide, mă, că nu-i chiar aşa!", într-o conversaţie prietenoasă în sine, încheiată cu fraze convenţionale: "Mai veniţi încă o dată pe la noi! Poate că vă putem arăta şi părţile bune! Vă mulţumim că ne-aţi băgat, totuşi, în seamă!" etc. Traseul şpăgilor di