Doar colonii din Gaza au luat în serios planul de retragere formulat, la începutul lunii februarie, de prim-ministrul israelian Ariel Sharon. În Orientul Mijlociu, politicienii, militarii, dar şi locuitorii s-au obişnuit cu planurile de pace la fel cum s-au obişnuit şi cu războiul. Speranţa într-o viaţă normală, cînd israelienii se vor putea urca în mod firesc în autobuz şi vor merge la cafenea liniştiţi, iar palestinienii nu vor avea a se teme în casele lor de incursiunile armatei, coexistă cu convingerea larg răspîndită că normalitatea nu poate fi obţinută decît după demonstraţia superiorităţii prin forţă. Trecerea timpului a consumat credibilitatea bunelor intenţii: planul de la Oslo pornea de la presupunerea că prin rezolvarea problemelor minore se va ajunge la situaţia de a le discuta calm pe cele majore; nu s-au rezolvat nici cele minore, iar atentatele teroriste şi acţiunile armate de represiune s-au înscris iarăşi în cotidian. A fost apoi eşecul Clinton-Barak-Arafat la Taba şi a început ceea ce se numeşte a doua Intifada, au urmat eşecul "foii de parcurs" al administraţiei Bush jr, neputinţa planului de la Geneva, elaborat în afara structurilor de putere, de a atrage atenţia factorilor de decizie. Autoritatea palestiniană susţine că nici unul din aceste planuri nu satisface integral necesităţile unui stat palestinian independent şi funcţional, iar israelienii nu sînt satisfăcuţi de eventualele garanţii de securitate. Toate bunele intenţii cedează în faţa aspectelor irezolvabile cum sînt retragerea din teritoriile cucerite în 1967, statutul Ierusalimului şi dreptul de reîntoarcere al refugiaţilor palestinieni. Şi mai e şi convingerea nerostită că nici evreii, nici palestinienii nu acceptă ideea că şi ceilalţi vor să trăiască tot acolo. Generalul Ariel Sharon, acum prim-ministru, este cel mai spectaculos reprezentant al politicii fără concesii faţă de p