Tensiunea din raporturile noastre cu UE şi, mai ales, felul în care ea a fost gestionată arată tuturor, în pragul unor noi alegeri generale şi prezidenţiale, că 14 ani nu au fost suficienţi pentru apariţia unei clase politice responsabile şi pentru altceva decît pentru propria conservare. Problemele noastre cu criteriul politic de la Copenhaga (adică, cu dezvoltarea democraţiei, cu respectarea drepturilor omului şi cu instaurarea statului de drept) sînt reale, dar şi mai profunde sînt problemele noastre cu politicul. Iar, în particular, să remarci lipsa de realism a unui guvern care s-a grupat gureş sub stindardul pragmatismului înseamnă să remarci însuşi eşecul acelui guvern. Am ajuns în situaţia de a fi singura ţară din istoria procesului postbelic de integrare europeană pentru care se pune în discuţie suspendarea negocierilor de aderare într-o fază atît de avansată, din lipsa de realism a băieţilor de băieţi cu trandafirul strîns în pumn. Ca şi cum n-ar fi fost suficient că sîntem, sistematic, ultimii în ecuaţia lărgirii UE, acum sîntem şi în situaţia de a umbla pe la uşi ca să ne asigurăm că o iniţiativă minoritară nu va duce la un curent de opinie majoritar în Parlamentul European şi nu va genera reajustări majore ale agendei Comisiei în privinţa lărgirii. Să mulţumim din inimă partidului şi pentru poziţia de codaşi, şi pentru poziţia de corigenţi cu perspectiva repetenţiei. Şi, fireşte, să credem în continuare, căci 2004 e unul din acei ani în care credulitatea poporului meu, altfel sceptic, atinge cote amuţitoare. E, într-adevăr, o crasă lipsă de realism şi o tristă dovadă de inadecvare să crezi că poţi deveni parte a acestei Europe lucrînd pe sub masă, duplicitar, şmechereşte. România a avut de ani buni probleme majore în privinţa copiilor aflaţi în dificultate, în general, şi în privinţa adopţiilor internaţionale, în special. Un amestec de corupţie si