"Oamenii se mai schimbă" - auzim din ce în ce mai des în ultimii ani. Imediat după 1989, schimbarea era invocată mai ales pentru a justifica ataşamente, atitudini, opţiuni ţinute pînă atunci sub obroc. Eram cu toţii "anti", poate pentru că fuseserăm (prea mulţi) "pro". Eram, cei care "contam", anticomunişti, antifesenişti, antiiliescieni şi, desigur, prodemocratici, proliberali-sau-ţărănişti, proeuropeni sau proamericani, după facultăţi. Ca prin farmec, albul era alb, negrul era negru, deşi zeci de ani totul fusese cenuşiu, amestecat, consensual, măcar prin tăcere. Dacă prima schimbare a avut un aer aproape firesc, transformările ulterioare ale unor persoane publice (după irosirea previzibilă a guvernării Constantinescu şi după restauraţia pesedistă din 2000) ne pot ului pe termen lung. Cine sîntem "noi" şi cine mai sînt "ei"? Care mai sînt seturile de principii imuabile, de vecinătăţi inacceptabile, de compromisuri imposibile care împărţeau apele în etapa
romantică a tranziţiei? Ca să înţelegem esenţa unor schimbări ar trebui să cunoaştem pacturile inavuabile, trocurile incontrolabile, acomodările inenarabile cu Puterea şi cu fascinaţia pragmatică pe care aceasta o exercită. Acest grupaj ar fi trebuit să reunească cîteva studii de caz ale unor metamorfoze imposibile (Iliescu, Regele Mihai, C.V. Tudor, dar şi schimbările unor oameni de cultură pe a căror intransigenţă/inteligenţă s-a mizat mult la un moment dat), iar pe de altă parte o serie de încremeniri în judecăţi ai căror termeni nu mai există. Pe de o parte - acomodare, anulare a radicalităţii, consens; pe de alta - etichete, dihotomii perpetuate în ciuda schimbării conţinuturilor (ideologic, politic, cultural). Am optat în final (nu e prima oară!) pentru schimbare, lăsînd încremenirea pe altă dată. Spre deosebire de prima (orientată, ca o amantă nesăţioasă), pe cealaltă o vom găsi întotdeauna und
