Îl numeam în nuvelele mele Aftalion, dar nu constituia un secret pentru nimeni: "Nu-i aşa că domnul Aftalion e domnul Albala?", eram întrebat prin redacţii, tipografii, la o bere. Desigur, el era, la domnul Albala nu aveai ce inventa. El însuşi - în grizaiul ultimei jumătăţi de veac bucureştean - era o invenţie suficientă, cu pălăria lui de Willy Fritsch în opereta generală, cu batista albă la pardesiul şi latineasca lui, cu mănuşile speciale ("altfel tuşesc!") pentru volanul maşinii, cu sufertaşul în care lua ciorba, escalopul şi felul 3 de la cantina Uniunii, fără să abandoneze - nici la ICRAL, nici la CAR, nici la "Poiana" - papionul. În mişcarea nuvelelor, în viaţă, în piaţă, la teatru sau pe plaja doimaiotă, domnul Radu Albala era inconfundabil, sărea din pagină dincolo de pitoresc, precum numele domniei sale care pleca, după cum studiase problema, de la El Bala - cel falnic, în arabă. Era falnic, cu o naturaleţe care nu-şi îngăduia vreo insistenţă dezagreabilă; avea oroare de dezagreabil şi inconfortabil; nu suporta efuziunile şi chelnerii leneşi. Fănuş Neagu l-a numit un Paşadia în lumea aceea "fără de atu", cum ar fi spus bridgistul. Domnul Albala - cui i s-ar fi pus gura să-i zică "tovarăşul Albala"? - era o ficţiune întruchipată nu numai a nuvelelor sale cu farfuze numite "Desculţe", cu domni şi doamne idealizate ca "făpturi ale paradisului", dar şi a Bucureştilor, a Casei Scriitorilor, a ESPLA şi "Literei", a benzinăriilor, spălătoriilor, a crîşmelor şi bibliotecilor (de cartier şi a Academiei), toate instituţii esenţiale pentru viaţa şi opera lui. Cu domnul Albala în faţa ochilor, vibrînd de la briantină pînă la ghetre, lumea - chiar înainte de a-l citi - ficţiona, crea, făcea literatură, îşi imagina o altă lume. Era făptura reală dintr-un paradis numit poveste, de unde cobora cînd ca dintr-un Mercedes, cînd ca dintr-o caleaşcă. Sîcîitor ca nimeni