La ce ne folosesc toate astea? - mă întreabă din priviri, sceptici, studenţii din anii mici, făcîndu-mă să mă simt inutil; Am venit aici pentru că ne doream şi altceva - îmi sugerează, abia conştienţi, studenţii mai "trecuţi", de la master, făcîndu-mă să mă simt important. Îmi petrec toate zilele îndeplinind, cu simţul datoriei, acele lucruri utile înscrise cu grijă în agendă, iar uneori, seara, nevastă-mea îmi spune, nedumerită şi ingenuă: dar nu e drept!... Şi atunci ne lăsăm purtaţi de dorul de ducă spre altceva, de teamă să nu ne ratăm viaţa. Privesc în jurul meu şi văd oameni care ştiu (sau par să ştie) ce vor şi mulţi oameni care vor doar să aibă voinţă, mînaţi de responsabilitatea reuşitei cu orice preţ dar fără modul de întrebuinţare a acesteia. Obsesia utilului, a eficientului ca ţel suprem, ca semn al reuşitei în viaţă antrenează astfel după sine angoasa confuză a lipsei de utilitate, a eşecului care pîndeşte după colţ: dar dacă n-o să fiu în stare să fac ceea ce este util în viaţa mea? De aici, o întreagă spirală maniaco-depresivă, între investirea compulsivă a întregii energii de care dispunem în a realiza ceva util şi fuga angoasată după altceva: "vroiam ceva / ce nu era" - vorba nemuritorului Clanţa Buznu, de profesie urs şi poet decadent în timpul liber*. Mi-e teamă că, devenită valoare în sine şi ţel în viaţă, "utilitatea" s-a transformat într-o "formă fără fond", o fugă în viitor purtată de voinţa de "maximizare" a acestei utilităţi: nu are importanţă ce anume faci sau ce urmăreşti în viaţă, cu condiţia ca acel ceva să fie de domeniul utilului. Dar utilitatea este o valoare de domeniul imaginii publice, oricît ar fi ea declarată expresie a interesului individual (altfel se cheamă infracţiune sau nebunie): trebuie deci să faci ceea ce vezi că fac şi ceilalţi. Cum te descurci însă

cînd nu-ţi prea place ce vezi la cei care "ştiu" ce-i util