În al cincisprezecelea an al noii etape istorice conştiinţa românească trăieşte o stranie ambivalenţă. Sîntem conştienţi că uitarea ne-ar pierde. Totodată, cufundîndu-ne în amintire, riscăm să trecem peste sfidarea clipei prezente. Reducînd la absurd problematica memoriei, putem să ne închipuim ce ar fi o societate fără memorie: o conştiinţă fără istorie, populată doar de mituri, de reprezentări coşmareşti sau eroice. Căci omul îşi reprezintă şi involuntar trecutul,Ęiar acesta, evocat printr-o amintire sălbatică, ar provoca nebănuite explozii, convulsii: somnul istoriei naşte monştri. Cercetarea sistematică şi tenace a istoriei noastre recente ne impune, mai înainte de toate, aflarea adevărului, oricît de neplăcut şi de dureros ar fi. Cartografiind tragediile şi crimele, ne ferim de acţiunea corozivă a invenţiilor, dar şi de catastrofele produse de reaua conştiinţă. Memoria domesticită e, în acelaşi timp, o unealtă de tortură - şi un balsam. Scormoneşte, dar şi vindecă, aducînd evenimente trecute (nu totdeauna încheiate) în lumina conştiinţei, reducîndu-le la proporţii raţionale. Nu e o cale lesnicioasă. Memorarea creează conflicte. Căci nu toţi membrii unei comunităţi ies avantajaţi din documente şi anchete, iar unii ies cumplit de vinovaţi. Dar să ne închipuim ce ar fi un trecut lăsat pradă

fantasmelor de amintire, fără o poliţie a memoriei. Exemplul Germaniei postbelice este evocator: învinuirea pe care generaţia Brigăzilor Roşii o aducea celei a părinţilor era că îi fusese tăinuit trecutul. Nu ne amintim pentru cei ce au trăit. Marii beneficiari ai istoriei sînt moştenitorii lor. Aşa cum există o prospectivă ecologică, economică sau socială, trebuie să existe şi una a memoriei: să ne amintim spre folosul generaţiei viitoare, pentru ca ea să numere cît mai puţini barbari. Ne putem închipui că energia depusă în revelarea adevăratei feţe a trecutului