Iată cum sună prezentarea, din B-24-Fun, a uneia din cele mai reuşite comedii care rulează pe ecranele noastre (Pur şi simplu dragoste, în regia lui Richard Curtis): "Sînt mulţi, 16 la număr, de toate tipurile, şi sînt împreună, doi cîte doi: opt cupluri din Londra care îşi rezolvă problemele amoroase în ajunul Crăciunului". Lăsînd deoparte Ajunul Crăciunului, ca perioadă consacrată pentru asemenea sentimente, să ne aplecăm, de astă dată, doar asupra numărului: 16 protagonişti, 8 perechi. Fiecare dintre ele reprezentînd un anume tip de relaţie, ajunsă într-un anume grad al evoluţiei ei. Un singur cuplu ar fi fost prea puţin, prea unilateral. Aşa, chiar dacă uneori nu eşti destul de iute în percepţii şi rişti să pierzi şirul, măcar ai complexitate şi aspiraţie spre exhaustiv. Situaţiile sînt incontestabil diferite, dar sînt aduse la un numitor comun prin repetarea aceloraşi caracteristici: felul în care îi ia valul pe protagonişti (brusc şi incendiar) şi modul în care se sfîrşesc poveştile (cu excepţia uneia, toate se termină cu un happy end zgomotos). Din această perspectivă, se poate vorbi de dragoste pe bandă rulantă. Un alt film prezent pe ecrane, Confesiunile unei minţi periculoase, în regia lui George Clooney, se bucură de o prezentare asemănătoare, de astă dată a morţii: "Sînt vinovat de poluarea undelor radio cu zeci de momente idioate de divertisment (mărturiseşte eroul principal). În plus, am omorît 33 de oameni". Numărul, iarăşi, se pare că este relevant. Desigur că filmul nu se reduce în nici un caz la atît, implicaţiile morale ocupînd, şi ele, locul de rigoare. Totuşi, rămîne ideea că o singură moarte e prea puţin (chiar dacă e cît se poate de oribilă): e nevoie de mai multe, şi nu oricum. Ci spectaculos, într-o manieră postmodernă, de pildă, în care trupul nu mai e decît obiectul benzilor desenate - precum în actualul Kill Bill: vol.1 al lui Tara