În ultima vreme, ziarele au vuit de hotărîrea Sinodului: preoţii nu au voie să facă politică militantă. Trebuie să aleagă nu între Dumnezeu şi Mamona, ci între slujirea lui Dumnezeu - care implică slujirea aproapelui - şi "serviciile" aduse diferitelor formaţiuni politice. Biserica nu trebuie să devină stat în stat, nici grupare "majoritară" sau anexă partinică. E normal ca altarul să fie deschis tuturor, fără sectarisme conjuncturale. Sînt de părere că tonul mai ferm, inspirat de Arhiepiscopul Bartolomeu Anania, corectează oportun laxismul prezenţei ecleziale în viaţa publică. Ne obişnuiserăm cu nişte comunicate cuminţele, care păreau scoase de la naftalină. Iată şi un exemplu de gîndire clară, scutită de echivocuri acomodante. Ar fi de dorit ca recenta hotărîre sinodală să facă jurisprundenţă. De peste un deceniu aşteptam asemenea atitudini necomplexate. Chiar dacă la Patriarhie nu lucrează sociologi sau experţi în PR, cred că episcopii noştri au înţeles cît de mult apreciază societatea civilă justificarea dezinteresată a principiilor creştineşti. Oricum ar fi, recenta poziţie adoptată de BOR îmi sugerează şi alte gînduri, ceva mai largi. Uităm, bunăoară, că Evanghelie înseamnă "bună vestire". Prin urmare, diseminare a unui mesaj. Evanghelia include mesajul care trebuie transmis, dar şi transmiterea celor des-coperite prin Mîntuitorul Hristos. Din acest motiv, Biserica se manifestă ca instrument al unui dialog continuu. Dialog - adică împreună-vorbire, comuniune de persoane, vibraţie iubitor propagată. Dinspre ea, urechea noastră ar trebuis să discearnă rumoarea sacră menită să suscite atenţia lăuntrică şi puterea de reacţie ale fiecăruia. În plină cacofonie mediatică - toţi vorbesc, nimeni nu se aude - Biserica se confruntă cu tot mai severe dificultăţi de comunicare. Problema ei cea mai dură constă în datoria de a ierta lumea, ducînd-o totodată pe cale