A fost odată o ţară în care toţi oamenii erau trişti şi plînşi. Mergeai pe stradă şi nu vedeai altceva decît expresii mohorîte, feţe cenuşii şi crispate. De îndată ce urcai în primul autobuz începeau certurile pentru locurile de la geam, pentru locurile din picioare, din cauza traficului sau a opririlor prea dese, din cauza semafoarelor, a ploii... pentru că am uitat să vă spun că în Ţara Oamenilor Trişti şi Plînşi ploua mai tot timpul, iar băştinaşii puteau să-şi contemple mutrele alungite de la atîta amărăciune reflectate în bălţi de dimensiunile oceanelor. Ar putea fi un început de poveste, mai ales că Nicholas, cetăţean american din Florida, sosit pentru prima oară în România, într-o călătorie oarecum întîmplătoare, după o scurtă plimbare prin oraşul numit Bucureşti, m-a întrebat de ce sînt toţi oamenii atît de morcoviţi. I-am răspuns că din cauza vremii. Era o după-amiază de octombrie, în care cu toţii ne zgribuleam sub umbrele. Nick m-a întrebat, fără nici o legătură cu explicaţia mea: "E adevărat că voi aveţi probleme cu libertatea de expresie?". N-am mai zis nimic, iar el a început să tropăie vesel pe trotuar, cu bocancii săi americani din piele, să-şi scuture energic stropii de apă de pe impermeabilul său american verde şi să se hlizească la vitrine cu dinţii săi americani foarte albi. Am crezut că va începe brusc să cînte "Singing in the rain...", varianta din film, nu cea din reclama la Citroën. Totuşi, iubiţi concetăţeni ai dragii noastre patrii, cînd aţi rîs voi ultima oară cu poftă, adică cu ha, ha, ha, ho, ho, ho, hi, hi, hi şi cu mîinile ţinîndu-vă de burtă? "Ce să mai rîdem, dom'şoară, nu vedeţi că vin vremuri grele? Întreţinerea pe ianuarie e un milion cinci sute de mii la o garsonieră. Eu am pensia un milion două sute; adică pensia mea şi cu încă trei sute de mii de la nevastă-mea ne ajung ca să plătim întreţinerea, iar dup-aia facem economi