70,5% dintre români sînt de părere că omul trebuie să facă şi compromisuri de la ce ştie el că e just ca să poată supravieţui, faţă de vreo 60% bulgari şi 65% macedoneni. Mai dîrzi, numai 40% din sîrbi şi vreo 42% muntenegreni sînt de părerea asta. 78% din români cred că unii oameni sînt deasupra legii la ei în ţară, peste media balcanică, destul de ridicată oricum, de 64%. Cu toate astea, 60% cred că cei răi îşi primesc în final pedeapsa, iar 65% cred că o faptă bună e răsplătită pînă la urmă, cu vreo 52% opinînd că fiecare om e de unul singur pe lume şi nu trebuie să aştepte nimic de la nimeni (şi nici nu datorează ceva cuiva). Numai 5% sînt categoric de părere că nu trebuie să te abaţi niciodată de la ceea ce ştii că e drept. Portretul românului mediu este al omului deopotrivă respectuos faţă de Dumnezeu şi faţă de diavol, faţă de nevoile de aici şi pedeapsa sau răsplata de dincolo. Oamenii care înclină spre mai puţine compromisuri sînt mai înstăriţi, mai educaţi şi cred mai cu tărie că binele sau răul îşi primesc răsplata. Pentru ceilalţi, care sînt majoritatea, răul integral este de evitat deopotrivă cu binele integral, dar cum actele de comportament sînt mai adesea fie bune, fie rele, practica produce şi reproduce o succesiune imprevizibilă de acte rele amestecate cu acte bune, mai mult decît un şir de acte mediocre. Actele rele sînt fireşti şi discrete; actele bune necesită promoţie şi sînt, deci, necesarmente publice. Cum mi-a spus patronul unui magazin de materiale de construcţii de la Sinaia, rrom, român şi creştin, suspectat de obişnuitele păcate ale omului care se îmbogăţeşte peste noapte, conducîndu-mă peste drum să văd capela kitsch ridicată de el lîngă staţia de autobuz: ajutaţi-mă să o pun în circuit! Am făcut o faptă bună, vreau ca lumea să ştie! În tinereţea mea, cînd am citit Minima moralia lui Andrei Pleşu, am fost sedusă de ideea ambiguită