Acum doi ani, într-un sat din Elveţia, am fost oaspetele unei familii care se ocupa, de cîteva sute de ani, cu fabricarea caşcavalului. Nu curăţenia şi rigoarea procedurilor, nu calitatea produsului final, nu farmecul patriarhal al întreprinderii m-au impresionat în primul rînd. Toate astea erau previzibile, subînţelese, garantate. Formidabilă era, mai curînd, plăcerea civilizată cu care producătorii îşi făceau treaba, mîndria lor de a fi ceea ce sînt şi preocuparea vigilentă de a oferi clienţilor o marfă ireproşabilă. Era limpede că, pentru toţi membrii familiei, a face caşcaval era o îndeletnicire nobilă, o moştenire de onoare, un mod de a se legitima dinaintea comunităţii. Orice rebut ar fi fost resimţit ca o ruşine ireparabilă, ca un blam compromiţător, semnalînd nu pur şi simplu o carenţă de îndemînare, ci una de caracter. A greşi sau, şi mai rău, a înşela aşteptările cumpărătorului erau accidente de neconceput, devieri scandaloase de la o tradiţie fără breşă. Pot depune mărturie că o asemenea asumare a meseriei nu e o virtute strict elveţiană. Am întîlnit şi printre români meseriaşi bătrîni, incapabili să lucreze de mîntuială, să trişeze, să asume riscul de a se face de rîs. Specia e însă pe cale de dispariţie. Şi cred că România întîrzie să se reaşeze, să-şi refacă ţinuta, să umble omeneşte, nu pentru că guvernele ei sînt nevolnice (sînt!), nu pentru că unii politicieni sînt demagogi şi corupţi (sînt!), nu pentru că românii nu muncesc pe brînci (n-o prea fac!) sau pentru că s-au învăţat să cam fure (se mai întîmplă!), ci pentru că, din nenumărate motive, exigenţa lucrului bine făcut, onoarea meseriei au intrat în derivă. E efectul patetic al uriaşelor dislocări sociale, morale şi sufleteşti pe care le-a produs dictatura comunistă. Profesiunile şi-au pierdut conturul, la fel cum şi-au pierdut conturul oamenii şi moravurile. Competenţele şi-au pierdut mot