Astă-vară l-am cunoscut pe japonezul cel mai optimist din viaţa mea. Eram la el acasă, într-un laborator farmaceutic al unei mari companii*, şi omul îmi povestea despre munca lui de cercetare: căuta, într-o bază de date cu milioane de molecule, una care să fie bună la ceva, din care să se poată face un leac. Japonezul părea prosper şi fericit cu meseria lui - se vedea după cum vorbeşte - şi m-am gîndit imediat că trebuie să aibă în spate o mulţime de medicamente de succes şi ore în şir de ovaţii pe la congresele medicale. Drept pentru care l-am întrebat cîte formule a reuşit să testeze pînă la capăt, adică pînă în punctul în care le poţi trimite în flacoane, pe rafturile farmaciei. "Nici una", mi-a răspuns senin. "Nici una de 15 ani (sau 20 de ani, nu mai ţin minte) de cînd am făcut laboratorul", a adăugat, cu relaxarea orientală a lui Yoda, din Star Wars. "Dar măcar vreo speranţă aveţi?" l-am întrebat, oarecum uimit. "Da", a zîmbit omul, "cred că în vreo cinci-şase ani sînt ceva perspective". Cam asta e povestea în cercetarea medicală astăzi. Nu mai e aproape nici o şansă să repeţi povestea lui Fleming, care a descoperit penicilina cu o cheltuială care n-a depăşit, în banii de azi, vreo sută de dolari. Acum, companiile din domeniu caută, într-un car cu fîn de dimensiunea Oceanului Pacific, acul-minune al moleculei care se va transforma în medicament. Pentru un singur produs bun de scris pe reţetă sînt testate milioane de formule. Din ce în ce mai multe, pentru tot mai puţine medicamente. Spre deosebire de ştiinţa sovietică, tot mai productivă în fiecare cincinal (pînă la final...), ştiinţa occidentală nu-şi permite să-şi pună în pericol subiecţii. Efectele secundare sînt urmărite obsesiv, cu conştiinţa că dacă n-o faci tu, cercetătorul, cu siguranţă o va face avocatul pacientului. Şi va fi cu mult mai scump. Tocmai de aceea, anul acesta vor ieşi pe piaţă cu