"Eu am 18 ani. N-am cunoscut nici o femeie. Placerile dragostei nu m-au incercat decat in vis, cand forme nelamurite si dragi imi chinuiau trupul si mintea. In mine zac genuni din sangele rusilor din Novgorod. In mine este haosul sangelui blestemat al poporului lui Iehova. Eu, Leonid Dimov, cu intreaga sarcina a sufletului meu faurit din pulberea zeilor morti, si inchis intr-un trup atat de sarman ca de abia poate sa-l duca, si condus de o minte atat de pozitiva ca de abia putea sa-l suporte. Eu m-am daruit celuilalt suflet, pe care l-am iubit cu nemarginita duiosie".

Ce stil! Amestec tulbure si pasional de suflet rus neguros, neliniste iudaica si rafinari levantine, fiinta tanarului Dimov* alterneaza captivant vitalismul egocentric si activismul fara cauza precisa cu depresiile crunte, duse pana in pragul sinuciderii literare propriu-zise. In 1963, la 37 de ani, dupa ce trecuse iute prin fascinatia legionara, atractia trotkista, lucrase la Agerpres si la ARLUS, demisionase (ori fusese exclus) din PCR, fusese arestat pentru ca urinase pe statuia lui Stalin de la Sosea ("la interventia matusii sale Ecaterina pe langa un general rus, este eliberat in 28 decembrie, fara sa i se mai intenteze proces. Intre timp statuia lui Stalin fusese demolata", noteaza Corin Braga), "cuprins de deznadejde", nepublicatul Leonid Dimov isi "oranduieste manuscrisele intr-o ladita de carton si hotaraste sa le arunce in raul Colentina". Uzand oarecum de violenta, prietenii i le "confisca", le dactilografiaza, fac o carte si i-o prezinta "aproape intocmai lui Vasile Nicolescu, care a publicat-o". Dar asta era tarziu.

Deocamdata, in acelasi 1957 Dimov incepe procedura divortului de Lucia, dupa zeci de scrisori, noua ani de mariaj si un copil. La un capat de iubire, extaze retorizate la mijloc de Nietzsche si Kierkegaard, cu un ochi in Dostoievski si celalal