Demiurgia tehnologica, increderea in progres, ca intr-un confort in care te instalezi fara grija, suficient si imprecaut, leganasera pina la beatitudine veacul descoperirilor moderne. Un eveniment fortuit pe cit de napraznic veni, intr-o noapte din aprilie 1912, sa aduca brutal dezmintire unor atare iluzii. In citeva ceasuri, nimicind sfidarea pe care o constituia uriasa cetate plutitoare numita Titanic, icebergul catastrofei rupsese un ciclu de crestere impavida, pedepsise trufia unor precare certitudini. In acest drastic avertisment al elementelor – inainte chiar de intiiul razboi mondial –, Ernst Jünger avea dreptate sa vada semnalul unei crize ce afecteaza adinc civilizatia, punind-o, nesocotit, provocator si vulnerabil, in raspar cu permanenta care e natura. Recursul fata de asemenea amenintari, scriitorul il cauta intr-o ipostaza umana care-si culege ratiunea de a fi si taria din desisurile padurii, dintr-un versant de existenta inca indemn, rezistind romantic pervertirii alienante.

Imi place sa astern o perspectiva astfel genuina, cind imi propun sa dau seama despre lumea pe care o aduce sub ochii nostri un pictor ca Viorel Marginean. Fecior de padurar, el apartine, prin radacini indestructibile, tarimului caruia ii pomeneam, mai inainte, autenticitatea. Si nu e vorba, sub cumpana acestei arte, cu justete alegra, scutita de zadarnicii egotiste, sa edictam in doctrina constituita, in rousseauism militant, pasii firesti care ne conduc spre miezul de oxigen al unei vietuiri salubre; si, astfel stilizata, nostalgia noastra sa se muleze pe o parafraza la Thoreau, sa se rezolve in vreun itinerar de proclamatii subiective, pe tema filozofului haladuind prin paduri. Fara crispata aplecare inspre manifeste, fara exces demonstrativ, arta lui Marginean inchipuie o terapeutica si o revansa a naturii, in coliziunile care au mortificat epoca moderna.

@