O. NIMIGEAN

Mortido

Editura Versus, Iasi,

2003, xxx p., f.p.

Prin vara lui 1991, pe vremea cind baietii de la Parazitii inca nu scrisesera versurile „am dubla personalitate/ si o dezvolt p’a treia“, lua nastere intr-unul din cartierele marginase ale Iasului – intr-o camera de camin muncitoresc, in care citeva mii de carti au ales sa se exileze alaturi de un autor de exceptie – un personaj literar pentru care viitoarele dictionare ale literaturii romane vor trebui sa rezerve mai multe intrari. Nu de alta, dar naratorul romanului Mortido practica un soi de acrobatie identitara, luindu-si in spinare multiplii alter-ego (Fra, Celalalt, „sa-i zicem Teodorescu“, Abaza), pe care-i scoate in oras in cautare de… victime (inocente?). Crima – odioasa, lasa, gratuita – e, intr-adevar, leitmotiv-ul romanului. O sugereaza si titlul, o intareste si motto-ul din Dimov: „De dupa coltul ultim, din oras/ Priveste: vine vinat ucigas…“.

Dar autorul nu-si lasa personajele sa fie ucise pentru a le resuscita mai apoi, in virtutea comenzii sociale, precum pe Bobby Ewing. In spatele thanatoterapiei generalizate trebuie cautata o motivatie mai profunda decit comportamentul asocial al unui narator-personaj „suparat“.

Desi Mortido a fost scris cu mult timp in urma, nu e vorba de o reeditare. Nu stiu din ce considerente, autorul – nimeni altul decit O. Nimigean – a lasat manuscrisul romanului sau sa mocneasca mai bine de zece ani. Nu cred ca intre timp cuvintele sa se fi acomodat osmotic unele cu altele, realizind literaritatea, nici sa fi trecut, gratie cine stie carei alchimii lingvistice, intr-o noua configuratie de gen. Nu s-a intimplat nici o minune cu textul. Se simte, in schimb, ca era nevoie de o distantare in timp – reconfortanta si obiectivanta – fata de evenimentele descrise, fata de contrarianta, adesea violenta, mereu bizara