Victor Rebengiuc si putini altii
Nu stiu cum se descurca teoreticienii teatrului cind trebuie sa descrie arta actorilor, sa-i distribuie in tipologii. In ce ma priveste, ii pun deasupra tuturor pe cei dintr-o categorie foarte restrinsa si pe care n-o pot defini decit subiectiv (cer scuze pentru marturisirea poate prea patetica): sint actorii care, ori de cite ori ii vad pe scena, ma fac sa ma infior la propriu. Victor Rebengiuc e unul dintre acestia putini.
Incerc sa-mi explic – totusi! – rational fenomenul. In primul rind, trebuie sa spun ca e un tip de reactie pe care n-o am decit la teatru, nu si atunci cind vad filme (ele provocindu-mi – cele care-mi provoaca! – alte feluri de emotii). Motivul e ca doar pe scindura scenei ii avem in fata pe actori in carne si oase, la citiva metri de noi. Cu alte cuvinte, pe linga conventia fictiunii, pentru ca sentimentele rascolitoare despre care vorbesc sa se stirneasca, e nevoie si de corporalitatea actorului viu, de sentimentul de autenticitate a jocului, de omul concret care sa „traiasca“ in rol sub ochii nostri.
Apoi, trebuie sa mai existe ceva, dincolo de povestea spectacolului. Nu inseamna ca, prinsi in ea, ceilalti actori nu pot fi minunati. In ce ma priveste, ii admir chiar si cind nu sint, chiar si cind joaca in montari nu tocmai reusite: de obicei nu e vina lor, ei trebuie sa-si faca meseria indiferent daca au incaput pe mina unui regizor mai bun sau mai rau, mai inspirat ori in pana de idei si de viziune. Asa ca ii aplaud intotdeauna la sfirsit, fara zgircenie. Dar aceia putini reusesc intotdeauna ceva in plus fata de colegii lor, inclusiv fata de actorii foarte buni, foarte-foarte buni: pe linga rolurile din piesele in care sint distribuiti, se joaca – daca pot spune asa – si pe ei insisi; imping inainte Odiseea propriei metamorfoze; nu inceteaza sa experimenteze expresivitatea fiint
