Pînă atunci, zilele săptămînii îmi sînt duşmance. Sînt grele, încărcate, apăsătoare, nu mă lasă să dorm, să mănînc, nu pot să mă uit pe geam sau să privesc în jurul meu şi, în general, habar n-am cine sînt. Simt cum mă scap printre degete, cum alunec într-un hău din care abia mai pot să ies. Îmi spun mereu, conştiincios, că viaţa asta e una singură, n-am primit şapte ca să-mi permit luxul să huzuresc, să irosesc, ci doar una, de care, totuşi, trebuie să mă bucur. La teorie am stat întotdeauna formidabil... Cu practica am cam dat-o în bară! În fine, după ziua de miercuri, încep să mă extrag din prăpastie, să mă adun din spaime şi să-mi redevin cît de cît simpatică. Joia stau, pînă pe la prînz, ore în şir cu ochii într-un punct fix. Şi deodată, încep să funcţionez normal, să-mi încarc plămînii cu aer bun, să văd că afară e soare sau ceaţă, să ascult muzică, să cînt, să dansez, să-mi sun prietenii, să mă gîndesc la ei. Încep de fapt să car iarăşi pietroiul, ca Sisif, de fiecare dată plină de acelaşi entuziasm, ignorînd, parcă, parcurgerea aceluiaşi traseu, peisaj... Apropo de prietenie şi de prieteni. Într-o zi de joi, după una din învierile mele săptămînale, am înţeles, din nou, cît de formidabil este să ai parte de legături primejdios de frumoase, de trainice, care te însoţesc necondiţionat şi pînă la capăt, ca un alai de Curte. (Curte de altădată, bineînţeles...) După ora 14.00, am început să mă pregătesc pentru ora 16.oo, cînd se întîmpla lansarea seriei “Dilema veche”. Îmbrăcîndu-mă, îmi amintem cu drag cum ne-am strîns acum zece ani, cu mic, cu mare, la Fundaţie, să fim alături de echipa şi de proiectul numit “Dilema”, cu Pleşu director, cu nume mari şi cu prieteni în trupă, cu Radu Cosaşu, cu Tita Chiper-Ivasiuc, cu Mircea Vasilescu, Magdalena Boiangiu, cu foşti colegi de-ai mei de facultate, cu minţi sclipitoare şi vînă jurnalistică. Îl văd pe Andrei Dines