Niki Ardelean, colonel în rezervă “povesteşte o crimă inexplicabilă - o crimă pe care martorii ei reali nu o vor pricepe niciodată. Pe scurt – trăită la nivelul ei, această crimă nu este comprehensibilă. Nimeni din familie, sau din vecini, nu va putea explica vreodată de ce Niki l-a omorît pe Flo” (am citat din “Bricabrac”-ul lui Lucian Pintilie).

De ce, într-o bună dimineaţă, pe nepusă masă, un colonel în rezervă - familist respectabil, la zi cu întreţinerea la bloc - pînă atunci în deplinătatea facultăţilor mintale, îşi omoară cu lovituri de ciocan cuscrul (liber profesionist, cineamator şi fabricant de mărţişoare), care îi era vecin şi cu care se afla în cele mai bune relaţii? Am dezvăluit finalul, pentru că nu e vorba de un film poliţist (dimpotrivă!, s-ar putea spune), şi pentru că am constatat, văzînd filmul de mai multe ori, că, paradoxal, starea de suspens creşte, cu fiecare vizionare, cu cît ştii mai exact spre ce conduce totul!(Încercaţi, verificaţi, veţi vedea că aşa stau lucrurile!)

Pintilie “face” lumea filmului în şapte zile. Şapte zile presărate între o înmormîntare adevărată care pică de 1 aprilie şi o crimă a unui colonel în rezervă care pică de Ziua Armatei (25 octombrie, pentru cultura noastră generală).

Prima zi

O înmormîntare şi un praznic. Durerea înecată în vorbărie şi în ritual ieftin (de cartier, nu de tragedie greacă); mortul, fiul colonelului, n-a sfîrşit eroic, ci stupid, electrocutat la o siguranţă, pe cînd îşi monta maşina de spălat. Totul e pe muchie între grotescul cel mai pur (ţîşnind, diabolic, din fiecare detaliu) şi înduioşarea cea mai dezarmată (în faţa derizoriului condiţiei umane). Culmea grotescului: cineamatorul familiei, care se erijează în regizor al înmormîntării, filmează cu sîrg, în buza gropii, drept care, ca să prindă cît mai bine scena