A apărut de curînd un volum căruia doar în mod convenţional îi putem spune „carte”: contemplîndu-l ca obiect, el are într-adevăr aparenţele cărţii (chiar ale uneia extrem de groase, peste o mie de pagini); citindu-l, îţi dai însă seama că e vorba de cu totul altceva.

Anii 1973-1989: cronica unui sfîrşit de sistem, volumul editat de Academia Civică (2003), a strîns lucrările ultimului Colocviu ţinut la Memorialul de la Sighet în luna iulie 2002; dar el nu e nici pe departe doar obişnuita culegere de comunicări ce rămîne de pe urma unui colocviu ori a unei conferinţe.

Cartea are 127 de autori (sic!) şi, pe măsura lecturii ei, în noi creşte neliniştea. Aproape toate „comunicările” de aici sînt mărturii directe, tragedii umane trăite cu adevărat, în care şi cel din urmă detaliu este riguros exact. O citeşti pe nerăsuflate, dar nu pentru că ar fi bine scrisă, ci pentru că dă la iveală mii de nefericiri mărunte din care s-a închegat o imensă tragedie naţională, „epoca de aur” ceauşistă. Ai senzaţia că pătrunzi ilegal în beciurile Securităţii şi că poţi consulta acolo, în fugă, cîteva dosare copleşitoare.

Auzisem cu toţii la radio Europa Liberă în anii ’70-’80 de cîţiva români – să le spunem atipici – care, uneori cu preţul vieţii, îndrăzniseră să se ridice deschis contra regimului comunist şi să-l acuze direct pe

Ceauşescu. Erau îngrozitor de puţini, de aceea numele lor se transforma instantaneu în legendă: Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Doina Cornea şi fiul ei, Leontin, Alexandru Chivoiu, Dumitru Iuga, nume de persoane în realitatea cărora îţi venea greu să crezi. Iată însă că în iulie 2002 aproape toţi au apărut în carne şi oase la Sighet. Şi-au povestit în cuvintele simple aventura vieţii lor şi cum au scăpat din întîmplare ei înşişi cu viaţă. Ascultîndu-i, eroismul lor neverosimil devenea şi mai neverosim