Cu cît o să facă presa tărăboi mai mare pe seama lui Gigi Becali cu atît o să-i aducă mai multe voturi. Publicitatea negativă produce popularitate şi la noi, nu numai în lumea largă. Personajul are oricum potenţial electoral de peste cinci la sută. În el se recunoaşte alegătorul de la galerie, căruia îi place să huiduie şi la o adică să-şi facă dreptate cu pumnul. El reprezintă un fel de viaţă şi o anumită filosofie mai răspîndită la noi decît ne place unora dintre noi să credem. Băiatul de cartier care a reuşit în viaţă. Acesta nu-şi face probleme că nu ştie să vorbească, pentru că nu dă un ban pe inşii cu papagal. Valorile în care crede el sînt spiritul de gaşcă, amiciţiile suspuse, automobilul 4 x 4 care consumă benzină cu găleata, banchetul sub formă de chef pe deşelate, riscul sintetizat în formula „ce-am avut şi ce-am pierdut”. Simţul demnităţii băiatului de cartier are două repere: „Ce, bă, faci mişto de mine?” şi „Bă, nu te lega de mama, tu-ţi morţii mă-ti, că te termin!” Îi place să fie popular printre cei care au acelaşi cod al onoarei, dar pe cît posibil deasupra lor, fiindcă are sînge în el. Pentru că a pornit de jos şi a agonisit şi el cum a putut, îi plac numai legile pe care nu le-a călcat. În principiu, însă, e legalist şi crede în Dumnezeu din superstiţie. Dacă legile n-ar fi respectate de ceilalţi, ce halviţă ar mai avea el cînd le calcă? Iar bunul Dumnezeu, drăguţul, pe el l-a luat în ochi de bine, ca Mai Marele din cer al băieţilor de cartier din lumea asta şi din cea de apoi.

Cei care-l compară pe Gigi Becali cu Silvio Berlusconi nu greşesc. Deosebirea e de amplitudine – Berlusconi are şi un imperiu de presă, nu numai o echipă de fotbal. Altfel însă, politic, el pleacă din familia băieţilor de cartier italieni. La cum înţelege el patriotismul, nu se fereşte prea tare să vorbească admirativ despre Il Duce. Cînd e vorba de polit