La 15 martie, idele lui martie conform calendarului roman, în anul 44 î.d.Cr. a avut loc un eveniment care a pecetluit istoria lumii: în plină şedinţă a Senatului roman, reunit în sala construită de Cn. Pompeius, stăpânul absolut şi, aparent, necontestat al Romei, Iulius Caesar, a fost asasinat de un grup de complotişti. O conjuraţie bine pusă la punct, din care făceau parte nume celebre ale vieţii publice romane, Iunius Brutus şi Cassius printre alţii, l-a răpus pe cel care, se spunea în capitala imperiului, voia să reinstaureze forma de guvernământ monarhică. Evenimentul a căpătat dimensiuni cosmice: scurtă vreme mai târziu a fost zărită timp de şapte zile pe cer o cometă, iar soarele, transmite Plutarh, un an întreg a strălucit mai palid, semn că zeilor nu le-a fost indiferent evenimentul. Căderea dramatică a lui Caesar a devenit un motiv artistic prezent permanent, până şi în epoca internetului, în cultura europeană.

Imediat după înfăptuirea asasinatului conjuraţii au proclamat restaurarea Constituţiei republicane. Iulius Caesar anulase în fapt instituţiile şi magistraturile tradiţionale, golindu-le de conţinut: consulatul, de pildă, din cea mai importantă magistratură executivă a devenit un simplu titlu onorific: şi, pentru a da satisfacţie la cât mai mulţi din partizanii săi, Caesar a creat consuli suffecţi, adică supleanţi, al căror număr era nelimitat. El însuşi şi-a spus dictator. Trebuie însă amintit că în Roma republicană dictatura era o magistratură extraordinară, dar constituţională. În situaţii de criză gravă Senatul alegea un dictator care era înzestrat cu puteri depline pentru rezolvarea ei; dictatura era limitată în timp: ea înceta odată cu rezolvarea crizei şi în nici un caz nu putea depăşi şase luni; pentru a salva măcar în aparenţă principiul colegialităţii, una din caractersticile fudamentale ale sistemului roman, dictatorului i