I. Piaţa...

Parafrazîndu-l pe Caragiale, am putea spune că piaţa de artă în România este admirabilă, dar ea lipseşte cu desăvîrşire. Acest fapt are mai multe explicaţii, dar, în mod esenţial, el se datoreşte stării de recluziune şi de noncomunicare în care am zăcut aproape 50 de ani. În tot acest interval, bunurile artistice n-au circulat şi, în consecinţă, valoarea lor a fost stabilită în mod artificial, în funcţie de interese de grup sau în funcţie de comandamente politice. Singurul cumpărător cu putere financiară mare era statul, iar el cumpăra discreţionar, după cum îi dictau umorile şi nevoile propagandistice, pentru că artistul asta era: un simplu agent de propagandă şi de influenţă, un fel de apostol laic al teologiei negative pe care comunismul a reprezentat-o în mod exemplar. Înainte de ’89, statul cumpăra, aşadar, fără să ţină seama de criteriile reale ale unei pieţe. Între instituţiile statului şi artişti existau nişte înţelegeri tacite în ceea ce priveşte controlul asupra creaţiei, un scenariu subtil de comunicare impus de însuşi mecanismul interior al sistemului.

Deschiderea spre lume nu exista aproape deloc, artiştii contemporani circulau cu mare dificultate, iar ceea ce se vindea dincolo, în afara artei contemporane, se vindea în regim infracţional. Legea patrimoniului era o lege protecţionistă, etanşă din punctul de vedere al comunicării cu exteriorul; se inducea insidios aceeaşi stare de spirit care a născut celebrul slogan de după ’89, “nu ne vindem ţara”, respectiv ,,nu ne vindem patrimoniul”, dar, în felul acesta, patrimoniul a fost scos din contextul său legitim, a fost exclus din sfera de influenţă a pieţei de artă - singura în stare să acrediteze sau să excludă un fenomen care ţine de creaţia simbolică. Grigorescu, Andreescu, Luchian, Tonitza, Petraşcu şi mulţi alţii, care se bucură la noi de un stat