Scriitor interbelic de plan secund, Teodor Scorţescu, născut în 1893 la Iaşi, cu o activitate literară restrânsă şi discretă, nu a reuşit să depăşească în sintezele istorice ale perioadei simpla menţiune de complezenţă, fie că e vorba de Istoria... lui Călinescu din 1941, fie de perspectiva actualizată a lui Ov. S. Crohmălniceanu în primul volum din Literatura română între cele două războaie mondiale (1972, ediţie revăzută). Aceasta din urmă îl situează foarte potrivit în capitolul Caleidoscopul mediilor, deschis de Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu, continuat cu Dem Theodorescu, Ludovic Dauş, D. V. Baronschi, I. Peltz, I. Ludo, Ury Benador, Ion Călugăru şi mulţi alţii. Locul lui Teodor Scorţescu e, indubitabil, în categoria ingrată a acestor scriitori minori, chiar dacă putem proba superioritatea lui stilistică pe anumite spaţii şi în câteva tonuri subtile ale melancoliei. Nu e un balzacian vitalist şi panoramic, ci mai degrabă un stendhalian pasionat de psihologia erosului, verificată în contexte de exotism şi decadenţă. Calităţile prozatorului se văd cel mai bine în cele două romane ale sale: Popi (1930), de dimensiunile unei nuvele cu mai puţin de o sută de pagini, şi Concina prădată (1939), o naraţiune de aproximativ două sute de pagini. Acestea sunt piesele de rezistenţă ale operei lui Teodor Scorţescu, operă ce mai cuprinde poezii şi teatru, publicate numai în paginile unor reviste literare. Acestora, Editura „Jurnalul literar”, coordonată de Nicolae Florescu, i-a adăugat reeditarea unei nuvele, Magie albă, în îngrijirea Mihaelei Constantinescu. Micul volum era ca şi necunoscut, neînregistrat în nici o bibliotecă din ţară, pentru că a apărut numai într-o ediţie, în mod sigur cu un extrem de mic tiraj, în Argentina, în 1952, la Editura „Cartea Pribegiei”, care îl avea ca proprietar pe Grigore Manoilescu, refugiat din România, unde fusese redactor la ziaru