Au apărut Memoriile lui Nicolae Breban, primul volum, redactate recent, în intervalul de după 7 februarie 2003, ziua în care la Paris, după cum menţionează, a început să le scrie. Iată o iniţiativă surprinzătoare a prozatorului, contrariantă, oricum, pentru cine a luat act de rezervele pe care tot el le-a exprimat, în numeroase ocazii, faţă de genul memorialistic, faţă de jurnal mai ales, ce e drept, dar şi în general faţă de etalarea brută, neprelucrată artistic a biograficului. A privit cu neîncredere către această îndeletnicire, considerând că denotă de fapt o insuficienţă. Ar fi un semn, până la urmă, de „incapacitate creatoare”. A spus deseori Breban aceste lucruri şi acum le reia în Memorii unde chiar la început vorbeşte despre lipsa de sens a jurnalului, atunci când un scriitor are capacitatea, are forţa de a încorpora biograficul în opera lui „ficţională”. El nu ar mai avea, în acest caz, de ce să recurgă la jurnal: „cel ce-şi poate «deversa» biograficul în opera ficţională nu mai are nevoie de jurnal”. Îndată îi apare însă în minte exemplul lui Tolstoi, care îi contrazice teza. „Da, dar nu total”, îi răspunde Breban cititorului grăbit. Şi încă: „Tolstoi «o face» ca o formă de real, personal şi radical dialog cu sine, simţindu-se «ameninţat» de «bolile morale şi pulsiunile» ce-i asaltau raţionalitatea sau echilibrul moral”. Şi chiar şi în cazul lui Tolstoi, „creator absolut”, „sinceritatea profundă, reală” nu în jurnal ar fi mai întâi de găsit, crede N. Breban, ci tot în „operă”, adică în romane, în povestiri, în teatru.

Ajungem astfel la celălalt argument brebanian care pledează în favoarea „creaţiei”, a operei de ficţiune, şi anume gradul mai mare al acesteia de sinceritate. Nu doar în cazul lui Tolstoi, dar în toate cazurile, opera de ficţiune este „mai sinceră”, mai adevărată, socoteşte Breban, decât poate fi un jurnal sau o „autobiograf