Plecînd cu maşina spre teatrul “Tony Bulandra” din Tîrgovişte, într-o după-amiază pustie de duminică, m-am gîndit pe îndelete ce an bun a avut regizorul Mihai Măniuţiu. Meditaţia mi-a produs-o chiar motivul voiajului, Bachantele, un spectacol montat de el la sfîrşitul anului trecut în acest loc bun despre care am mai vorbit. N-am apucat să văd Alcesta de la Teatrul Naţional din Cluj. Experimentul lui Iov de la Sibiu şi Tragica istorie a Doctorului Faust de la Teatrul Maghiar din Cluj, de pildă, sînt pentru mine şi două provocări culturale, asupra cărora poposesc adeseori în momentele de căutare interioară. Liniştită. Regăsirea, uneori, a sinelui sau cu sinele, poate produce clipa de înţelegere a fragmentelor din parcursul dat. Credinţa absolută, şi nu doar cea religioasă, într-un principiu, într-o idee, într-un om, face parte, la urma urmelor, din sublimul existenţial. Cele două spectacole amintite multiplică feţe ale suferinţei, ale patimii, ale iubirii necondiţionate şi pînă la capăt, a plăţii pe care o facem pentru opţiuni, pentru zbuciumul interior, devorator, mistuitor. Multiplicări ale eu-lui, vîrstele lui, ipostazierele acestuia în studii atente şi răvăşitoare, iată ce-mi propune Măniuţiu să frămînt interior. Îmi aduc aminte scene întregi, tulburătoare, din Tragica istorie... după Christopher Marlowe. Doi protagonişti, două chipuri ale personajului. Două vîrste, două tipuri de raportare existenţială, două imagini ale suferinţei. Poate două imagini – de tinereţe şi de bătrîneţe – ale aceluiaşi personaj în luptă cu diavolii şi cu Dumnezeu? Două ipostaze ale tragicului? Sau, poate, cele două percepţii diferite – Marlowe şi Goethe – asupra lui Faust? Unul tînăr, care se condamnă pentru liniştea din îndoielile sale, cu o dorinţă teribilă să cunoască, să joace şi să se joace, celălalt, bătrîn, blazat într-un fel, sătul de studiu, obosit, în căutarea absolutului