De dragul unei iniţiative editoriale m-am ocupat anul trecut de eternul feminin în istoria poeziei. Selecţia de poeme pe temă – pe cît posibil optimistă – pornea de la Cîntarea Cîntărilor şi ajungea la Şerban Foarţă şi Mircea Cărtărescu, trecînd prin toată marea poezie a lumii. Din cele nouăsprezece portrete alese, numai două erau făcute de doamne, restul de şaptesprezece fiind rimate de domni. Femininul văzut din perspectivă masculină este aşa cum îl ştim, adică aşa cum l-a impus literatura (care a scris cu mînă de bărbat): plin de mister, colorat, “fatal”, armonios, seducător, cu pliuri niciodată dezvăluite, parcurgînd toată gama de la paradisiac la infernal şi de la bucurie la chin. Femeia e o muză inepuizabilă şi chiar demitizarea îi poate îmbogăţi conturul. Recent, am realizat o selecţie despre eternul masculin în poezie, regretînd că istoria literară nu-mi permite să schimb proporţia de autori bărbaţi şi femei. Dar, pentru că tot bărbaţii au impus şi portretul masculin în literatură, acesta este incomparabil mai puţin misterios decît cel al femeii. În linii mari, mîna bărbatului s-a conturat pe sine în cîteva ipostaze-tip: artistul (poet, sculptor, pictor, boemul în genere cu varianta contemplativă a gînditorului), aventurierul şi eroul (călător, luptător, marinar – marea şi corăbiile sînt una dintre temele mari ale poeziei lumii), îndrăgostitul (de obicei nenorocos, nenorocit) şi, începînd cu Omar Khayyam, degustătorul, bahicul rafinat sau beţivul, apologetul plăcerilor vieţii. O anume energie dusă pînă la brutalitate intră, de asemenea, în imaginea masculină.

Umbra (misterul) lipseşte şi numai apropierea de ea o face să apară şi în poemele dedicate lui. Ca în povestea stranie a lui Peter Schlemihl, bărbatul din istoria poeziei pare să fi făcut un pact cu un om cenuşiu care i-a luat umbra. Dacă istoria marii poezii a lumii ar fi permis feme