Oricine a ţinut, vreme mai îndelungată, o rubrică, ştie că adeseori căutarea unui subiect poate fi un coşmar. Simţi că nu mai ai cuvinte, că aceleaşi şi aceleaşi teme, aceleaşi şi aceleaşi personaje îţi defilează prin faţa ochilor, fără să aducă absolut nimic nou. Totul devine de-un previzibil înfricoşător. O alergare sterilă în cerc, urmărind un vânat ignobil şi trăgând în el cu gloanţe de cârpă. Obligaţia de-a fi mereu inteligent, expresiv, „pe fază”, poate crea nevroze. Sunt într-o admiraţie mută a editorialiştilor capabili să producă şase zile din şapte articole lizibile. Iar unii dintre ei — precum Cornel Nistorescu — de-a dreptul remarcabile.
Adevărul gol-goluţ e că mi s-a făcut o enormă scârbă de viaţa politică şi publică din România. A scrie la nesfârşit despre elucubraţiile lui Vadim te poate îmbolnăvi. Transformarea României într-un fel de dumnezeire ambulantă, cu centrul oriunde e-un pesedist şi raza nicăieri, e-un semn de moarte timpurie a lumii în care ni se pare că trăim. Întâmplări culturale m-au dus în ultimele luni în câteva oraşe mari din vestul ţării. Şi tot întâmplările m-au pus în contact cu oamenii politici de vârf din acele localităţi.
Marea majoritate, trebuie s-o spun, erau oameni din PSD. Am cunoscut prefecţi, subprefecţi, primari, preşedinţi şi vicepreşedinţi de consilii judeţene. Nici unul nu mi-a lăsat impresia bestiei politice cu care identificăm îndeobşte homo politicus pesediensis. Deşi aduceau, fără excepţie, cu vechii activişti de partid ai lui Ceauşescu, păreau mai degrabă nişte „emanaţi” ai locurilor din care proveneau, decât extratereştrii prezenţi la emisiunile de televiziune şi pe pagina întâi a ziarelor. Am avut, astfel, explicaţia fulgerătoare a succesului lor politic constant: nu-ţi dădeau senzaţia c-ar dori să strălucească ori să pară altceva decât le scria pe frunte. Erau, pur şi simplu, enti
