Către sfîrşitul anilor ’50, cînd, student fiind la Cluj, revista Steaua îmi tipărea cu parcimonie versuri şi recenzii, întîlneam în paginile prestigioasei reviste numele unei tinere poete care mi-a atras numaidecît atenţia: Sina Dănciulescu. Tuşele sigure ale începătoarelor sale stihuri indicau o vocaţie cu atît mai preţioasă cu cît ne aflam în deceniul celei mai joase căderi pe care a înregistrat-o vreodată creaţia literară românească. Era o poezie „de notaţie”, cum se spunea pe atunci, învecinată cu textele pe care le semnau A. E. Baconsky, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Petre Stoica, Leonida Neamţu, în aceeaşi ingrată perioadă şi în acelaşi periodic clujean ce se constituise într-o, fie şi foarte modestă, „avangardă” a unei aşteptate înnoiri. Repulsivul discurs proletcultist înfăţişa astfel primele fisuri, „betonul” propagandistic cedînd sub atingerile ca de floare şi aripi de fluture ale autenticităţii. Destinele poeţilor „stelişti” au fost diferite. Dacă Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea s-au „clasicizat” în spaţiul transilvan a cărui rafinată cutie de rezonanţă lirică au devenit, Baconsky şi Petre Stoica, evoluînd către capitală, s-au înscris pe ambiţioase orbite proprii. Leonida Neamţu, socotit de autorul Fluxului memoriei drept o mare speranţă a poeziei noastre, a renunţat bizar la poezie, cu mult înaintea prematurului său sfîrşit, în favoarea romanului de aventuri, iar Sina Dănciulescu (născută în 1934) a intrat într-un nemeritat con de umbră. Avem impresia că numele d-sale e pentru tinerele promoţii de literaţi ca şi necunoscut. O ediţie ce pare completă a creaţiei acestei poete din Craiova, cu resignare intitulată Zilele una cu alta (Ed. Aius, Craiova, 2002), n-a avut darul a risipi indiferenţa din jurul unei autoare nu de toate zilele, ajunsă acum pe o treaptă a bilanţului. Ne luăm sarcina, în prezenta cronică, o sarcină, mărturisim, impregnată d