Braţele femeiei,... poate Zeiţei,... angajată într-un sbor frenetic, într-un vârtej informaţional, Word, să anunţe, să informeze, să comunice biruinţa grecilor contra perşilor, ar fi putut lipsi de la început. Artistul, anonim, s-ar fi putut dispensa de ele... În locul lor, propulsia s-o fi asigurat doar anvergura aripilor dominator întinse...
E, desigur, o erezie. Căci, una e să fi avut şi să nu mai ai ceva; şi alta să fi deţinut din capul locului acel lucru şi să-ţi lipsească...
Sincer vorbind, nici mâna dreaptă a Victoriei de la Samotracia, descoperită prin 1950, adineauri parcă: nici mâna ei propriu-zisă, de marmoră de Paros, oferită alături spre vedere într-o cutie de cristal, o vitrină, o raclă, dacă vreţi, de vreo treizeci de cm. pe douăzeci, aproximativ, neavând voie să te atingi de ea, s-o măsori, decât cu ochii – nici ea nu ar mai fi fost necesară. Ca şi capul statuii cine ştie unde zăcând... Pentru că, dacă ar fi avut capul la locul lui, Victoria de la Samotracia ar fi dispus azi de o fizionomie a ei... încruntată, probabil, înverşunată, patetică, oricum, expresia Marseiezei turnată în marmoră.
Nu. O asemenea Victorie nu ar mai fi fost o abstracţiune, o eroină legendară, un simbol ne-muritor, fără de chip. Aşa cum arată cea din nord-estul Mării Egee, la o zi de mers în viteză până la Giurgiu, cu un Mercedes, cum spuneam rândul trecut.
Speculaţii. Cert e că mâna de marmoră recent descoperită, cu trei degete lipsă, arătătorul, mijlociul şi cel mic. – cel gros şi inelarul subzistând numai – pare retezată în urma cine ştie cărei pedepse, ori vreunui accident... Ceea ce poate să-ţi pară lugubru.
Cert este, iarăşi, că soarta a vrut ca Victoria aceasta amputată, în a cărei înaintare vertiginoasă Umanitatea se recunoaşte, să fie şi să rămână o ciungă.
Exhumată la 1863 de Char
