Ca o mîncare sleită care zace pe masă după ce amatorii s-au înfruptat din ea pînă la indigestie, antisemitismul rămîne - prin asumare sau negare - o componentă a ofertei politice şi a dezbaterii de idei pe mai toate meridianele lumii, un termen de comparaţie prin care se explică discriminările, conflictele etnice, masacrele, genocidul. Se spune şi se scrie că tutsi sînt evreii din Ruanda şi de aia au fost omorîţi, că şi chinezii din ţările Asiei de Sud-Est joacă rolul evreilor europeni şi de aceea, din cînd în cînd, mai e pe acolo cîte un pogrom, că politica statului Israel favorizează şi stimulează noul antisemitism al stîngii europene. Noul antisemitism e legat de cel vechi prin cîteva idei persistente care culminează în complotul menit să-i facă pe evrei stăpînii lumii. Trecutul, memoria Holocaustului nazist sînt contestate pentru a anula pretenţia unui destin deosebit. În acest context global, românii n-au de ce să se simtă altfel decît restul lumii: aproape peste tot se reciclează falsul încăpăţînat al Protocoalelor Sionului, în democraţiile consolidate se profanează cimitire evreieşti şi sinagogi, politicieni de pretutindeni, doritori de un mesaj electoral specific, consideră prezenţa evreilor un obstacol în calea realizării păcii sociale şi independenţei naţionale. Sînt multe locurile unde antisemitismul e folosit ca armă politică şi ca liant pentru cei nemulţumiţi. Acest număr al Dilemei vechi nu şi-a propus să stigmatizeze rasismul, xenofobia, sentimentul antisemit - toată lumea ştie că ele sînt ceva rău - ci să cerceteze, sau mai curînd să semnaleze, cauzele unei neînţelegeri, ale unor diferenţe de percepţie: pe de o parte sensibilitatea excesivă a evreilor, gata să pună eticheta antisemitism pe tot ceea ce nu convine unuia sau altuia dintre membrii comunităţii (prin acest exces "adevăratul" antisemitism se diluează în sosul acuzaţiilor opărite), pe