În memoria Ameliei Pavel Din punctul meu de vedere, normalizarea relaţiei cu iudaitatea ar însemna trei lucruri: 1) Să nu mi se mai poată spune "cutare e defect pentru că e evreu". 2) Să nu mi se mai poată spune, cînd vorbesc despre un evreu defect, că sînt antisemit. 3) Să nu-mi mai fie teamă să spun deschis ce cred, cînd mă refer la evrei. Cu alte cuvinte, să pot să-i laud pe evreii pe care îi admir, fără să fiu acuzat de filosemitism ostentativ, de partizanat iudeo-masonic sau de şmecherie oportunistă, şi să pot să-i amendez pe evreii cu care nu sînt de acord, fără să fiu acuzat de incorectitudine politică, de cripto-antisemitism sau, direct, de fascism. Asta ar însemna să pot vorbi despre evrei aşa cum vorbesc despre orice altă etnie, fără să risc complicate procese de intenţie. Cînd cineva inventariază defectele românilor, ale evreilor sau ale turcilor, nu anti-românismul, anti-semitismul sau anti-turcismul ar trebui să i se reproşeze, ci, mai curînd, prostul obicei de a lucra cu definiţii globale, cu portrete colective, inevitabil false prin leneşa lor generalitate. Mă îngrijorează, evident - şi nu numai pe mine - să constat că, în ciuda a tot ce se ştie despre nebunia Holocaustului, în ciuda mărturiilor traumatizante şi a declaraţiilor oficiale, o anumită "dispoziţie" antisemită continuă să existe, subteran, în conştiinţa neamurilor. Inteligenţa, umanitatea, experienţa istorică nu par să fie piedici suficiente pentru a dizolva această "dispoziţie": ea supravieţuieşte latent, tulbure, în penumbra interioară a mai tuturor ne-evreilor şi, la imprevizibile răstimpuri, devine patentă. Nici o terapie n-a reuşit să anuleze, pînă acum, această insidioasă toxină, ceea ce, între altele, conferă dramei semite o insondabilă dimensiune metafizică. Mai am însă o îngrijorare, despre care se vorbeşte mai puţin sau aproape deloc. Ea se referă nu la dezastrul de a fi evr