În plină ofensivă antiteroristă internaţională, constatăm, şi nu doar în România, fenomene secundare. Ele ţin de psihologia receptării atentatelor de la 11 septembrie şi a reacţiilor în lanţ consecutive, în diferite culturi şi civilizaţii, în contextul mai larg al tensiunilor Occident-Orient, iudeo-creştinism-islam, sau în focalizările specifice, ţinînd de relaţiile tradiţionale şi modificările lor, în cazul Germaniei şi Franţei, să zicem, pe de o parte, şi al Statelor Unite, pe de altă parte. Astfel de atitudini apar pretutindeni, aşadar. Aş spune că România nu este cel mai bun exemplu de observare a diferenţei între atitudinea oficial-statală, în general pro-americană, şi cea psiho-socială, împărţită între pro-americanism informat sau nativ, anti-americanism primitiv, critic sau raţional şi anti-anti-americanism - un obicei mai rar, propriu îndeosebi elitelor intelectuale occidentale. Antisemitismul este un produs al acestor tensiuni. În România liderii şi-au depăşit, după 11 septembrie 2001, în conţinutul şi viteza de reacţie, şi trecutul propriu şi alegătorii. În 1999, dnii Iliescu şi Năstase au avut rezerve sigure faţă de intervenţia NATO şi americană în Kosovo. Aveau tot dreptul la aceasta, şi astfel de rezerve, în sine, manifestate chiar în ţări occidentale cu vechi tradiţii liberale, chiar dacă nu în interiorul clasei politice, nu sînt sinonime neapărat cu anti-americanismul. Paradoxal sau nu, de-abia propunerea fostului lider al opoziţiei, Ion Iliescu, făcută prin intermediul unui articol în presa americană, ca Washingtonul să excludă cu vigilenţă orice prezenţă a Rusiei ca parte a soluţiei din Balcani a oferit, în 1999, cheia derivei stîngii româneşti. S-a văzut atunci că 1) interesează orice act de împotrivire - oricît ar fi de neîndreptăţit - la acţiunile regimului Constantinescu, şi 2) că oportunismul este principiul de căpătîi al opoziţiei, chiar