* Anul 58 î.e.n. Divico, conducătorul helveţilor, populaţie a cărei arie de locuire se suprapune în linii generale cu conturul Elveţiei germanofone din zilele noastre, reuşeşte să-şi convingă poporul cu argumente doar de el ştiute că dincolo de munţii care se văd în zare se găsesc ţinuturi fabuloase care îi aşteaptă şi unde vor fi mult mai fericiţi decît pe malurile lacurilor în jurul cărora locuiau. Sedentari fiind, îşi recoltează mai întîi grîul, apoi îşi îmbarcă tot avutul în care, apoi dau foc propriilor locuinţe, pentru a fi siguri că nu mai există cale de întoarcere. Conştient de valoarea lor de "gardieni" la marginile Imperiului, Iulius Cezar reuşeşte să-i oprească din drum în urma unei bătălii sîngeroase purtate undeva în Franţa actuală, obligîndu-i să se întoarcă de unde au plecat. "Elveţienii intră în Istorie încercînd să o părăsească", scrie nu fără o bună doză de umor un istoric elveţian. Primul paradox: popoarele care îi înconjoară au tendinţa de a-i vedea ca un popor stabil, bine înrădăcinat în pămînturile sale. Nu este tocmai adevărat. Locuitorii au nutrit mereu dorinţa să vadă ceea ce se găseşte "dincolo" de muntele care le împiedică privirea să îmbrăţişeze orizontul. Şi au reuşit. Un elveţian din şase trăieşte astăzi în afara graniţelor ţării, devansîndu-i, se pare, chiar şi pe irlandezi, ceilalţi mari migranţi ai Europei. * Singularitatea Elveţiei faţă de celelalte ţări ale Europei începe o dată cu actul său de naştere, în jurul anului 1300. Punctul de plecare îl constituie pactul încheiat de locuitorii a trei văi din zona centrală, Uri, Schwytz şi Nidwald, în scopul de a se apăra de incursiunile conţilor de Habsburg în aceste regiuni apropiate de pasul Gothard, punct strategic de o importanţă capitală, poartă către sudul Europei. Avem de a face cu o geneză istorică inversă: Elveţia nu este nici un "domeniu" feudal, nici o parte dintr-un impe