Ortodoxia este confesiunea prin excelenţă "doxologică" (adică mereu orientată spre lauda lui Dumnezeu). O atare înclinaţie garantează subtilitatea corpului eclezial, adresa imponderabilă a gestului cultic şi vocaţia - specific răsăriteană - a gratuităţii. Nu ne tîrguim păgîneşte cu divinitatea (conform clasicului do ut des), ci ne înălţăm spre tronul Creatorului, cu bucuria de a-i preamări opera dincolo de cutare miză practică. În faţa veşniciei, lista solicitărilor pămînteşti - sănătate, triumf sau avere - capătă un mic aer penibil. Gratuitul devine, atunci, o formă de răscumpărare a inutilului... Tiparul pe care-l evoc a rămas undeva departe, în trecutul patristic. Dacă studiem decorul istoric mai recent, observăm că elanul doxologic al Bisericii primare a cunoscut semnificative alterări de parcurs. Din Orientul islamic şi otoman au izvorît arta servilismului şi tehnica anesteziei encomiastice, pe care feluritele dictaturi le-au validat ca instrumente de supravieţuire. Bizanţul a avut şi el lăudătorii săi profesionişti. Intelectuali bolnavi de platonism, care confundau civilizaţia cu idolatria superiorului. La popoarele colonizate de URSS, trăsătura cu pricina s-a accentuat patologic. S-a produs o derivă asiatică, spre societăţile unde fetişizarea conducătorului e religie. Ne aflăm, de aceea, în faţa unui travaliu naţional de recuperare a discernămîntului. Iar noua generaţie de ierarhi, suită în scaune după '90, are datoria de a corecta excesele mongole proprii comunismului. Atît în relaţia episcop-cler-comunitate, cît şi în critica unei vieţi politice inerţial infectate cu morbul tămîierii. Stilul adorator desfide individualismul modernităţii democratice şi propune ipocrizia ca liant social. E o pacoste nu atît pentru că mimează plăcerea umilinţei, cît pentru că legitimează, în definitiv, dreptul supusului la infidelitate. Cred că oricine acceptă servitute