Scriam despre gestul care a pus capăt liniştitei cariere de moderator TV a britanicului Robert Kilroy-Silk. Vitriolantul său articol împotriva lumii arabe era, fără îndoială, exagerat pe alocuri şi absolutist în concluzii. Iată alt citat. "Aceiaşi oameni (arabii, n.r.) care spun că noi îi urîm pe ei ne ameninţă, pe de altă parte, cu arma chimică şi cea biologică. Au promis că îi vor trimite pe atentatorii lor sinucigaşi în oraşele Europei şi Americii... Şi acum speră ca noi să le menajăm susceptibilităţile? În Marea Britanie există mii de azilanţi din Iran, Irak, Algeria, Egipt, Arabia Saudită şi alte ţări arabe, care trăiesc foarte bine pe seama ajutoarelor sociale. Asta demonstrează clar ce cred arabii despre regimurile care îi conduc. În schimb, în nici o ţară arabă nu există vreun azilant britanic". Presa britanică de extracţie stîngisto-populistă (Guardian, Sun, Observer), a deschis imediat tirul împotriva celui ce încălcase sacrosanctul pact al corectitudinii politice. I s-a recomandat ironic să viziteze monumentele maure din Andaluzia, au fost invocate sistemul zecimal de numeraţie, Coranul, cămila şi altele. Lucruri fără de care civilizaţia occidentală s-ar prăbuşi brusc. Atacul lui Kilroy avea însă o altă miză - nu culturală, ci politică. Deloc minoră. Culmea, nici măcar nu era nouă! Sfîrşitul anilor '60 s-a derulat după o ecuaţie confuză (nonconformism, Paris '68, mişcarea hippy, existenţialism şi contracultură, grupări maoiste şi castriste etc.), care din naivitate (uneori remunerată) a fost la un pas de a împinge Occidentul în braţele URSS. În timp ce pacifiştii îşi somau guvernele să se dezarmeze pe muzica lui Joan Baez, zîmbitoarea Moscovă îşi dubla numărul de ogive nucleare pe submarine, în Germania de Est sau în Extremul Orient. Istoria se repetă, sugerează Kilroy (nu doar el), numai că duşmanul e altul. Acum, după trei decenii, agentul destab