După lectura "Clepsidrei de zăpadă" Îmi veghează biroul - ca o superstiţie veselă în culorile ei - capacul de carton al unei cutii pe care expeditorul parizian a lipit cîndva timbre enorme cu: cascada albastră de la Doubs (două timbre de cîte 0,60 franci); aeroportul Charles de Gaulle pe care aterizează o caravelă mov; încoronarea în rouge a lui Napoleon la 1804 (două timbre de cîte un franc); un Philippe de Champagne mare (doi franci) aducînd, în mantia-i roşcată, purtată ferice, cu statura lui Richelieu; fortăreaţa verzuie din Luce à Amboise (un franc) sub un cer bleu; o siluetă de om juma orange, juma marron, timbru lansat în memoria unui sfert de veac de la declaraţia universală a drepturilor omului; două timbre de cîte 90 de centime cu Aerul lui Maillol, femeia aceea grea, fastuoasă, bulboasă, care nu poţi şti cum se ţine şi pluteşte pe un postament; două de cîte 50 de centime cu Vîrsta de bronz a lui Rodin, bărbatul la graniţă de zeu, monstru şi planşă anatomică pentru lecţiile despre muşchi şi metafizică; în sfîrşit, un mic şobolan de Guadelupa, sinistru ca o corcitură meschină între vulpe şi lup, dar blînd în coada-i maronie; nu mă pot despărţi de acest carton luxuriant ca o digilenţă cu corn englez printr-o pădure însorită şi nu ştiu de ce, fiindcă dintotdeauna am detestat filatelia. La 10 ani am vîndut cele mai frumoase mărci din clasorul tatălui meu - nici nu ştiu pe ce, pe cît. M-a bătut cu cureaua sa de sublocotenent în rezervă. Nu am plîns. Să-ţi mai precizez, domnule Şerban Foarţă, că în cutia timbrată cu această linişte dadaistă, pe vremea cînd puricele nu se potcovea în euro, se găseau 15 tuburi cu cea mai bună pomadă din lume, pentru îndulcirea durerilor. Mă doare doar că nu-mi aduc aminte ce am

obţinut prin vînzarea timbrelor din clasorul tatălui meu. Zile şi zile trec fără să-mi pot aduce aminte.

După lectura "Poemelor alese" Cu