Această întrebare mi-a fost pusă, decent şi blazat, de cîţiva studenţi la un pahar de bere după sfîrşitul cursului de introducere în istoria gîndirii antropologice. La o zi după ce am lăsat-o fără răspuns, această întrebare îmi mai răsuna încă în urechi în timp ce în faţa ochilor aveam Forumul pentru Istorie Recentă (cum am spune noi) din Leipzig. În interior se afla o expoziţie despre viaţa cotidiană a nemţilor (din această parte a Germaniei) în timpul comunismului. În faţa clădirii se afla "pasul secolului" al lui Wolfgang Mattheuer, o statuie a Germaniei secolului XX, în pas de defilare, cu un picior în cizmă şi celălalt gol, cu o mînă ridicată hitlerist şi un pumn strîns proletar şi cu un cap căzut printre coaste în stomac. La cîţiva metri mai încolo, ochii mi se opresc pe emblema de la Auerbach Taverne, aceea cu Mefisto şi Faust şi studenţii, pe care o fotografiez pe fundal de macarale. Ca de obicei cînd nu am decît cîteva ore ca să adulmec un oraş, îmi aleg o masă la fereastra unei cafenele bine plasate şi privesc ore în şir de jur împrejur. Nimeresc la faimoasa "Riquet". Reconstruită, clădirea păstrează încă în dreapta sa un teren viran. În interior se cîntă valsuri de Strauss şi miroase a Bürgerlichkeit în aşa măsură încît, dacă închizi ochii, te-ai putea imagina (probabil fantasmatic) în urmă cu un secol, două. Intru în vorbă cu un personaj pe care l-am remarcat pe culoarele congresului. Este bătrîn şi nici măcar ratat, ci doar trist. A fost legat într-un fel de universitate, dar nu aflu cum. Ce înţeleg din viaţa lui: este o crudă ironie a sorţii, atunci cînd nu-ţi doreşti decît să duci o viaţă anonimă, să fii pe rînd fascist de rînd, comunist de rînd şi, în final, ruda săracă aşteptînd să-i vină rîndul. Imposibilitatea banalităţii, cîtă tristeţe! Mă întorc la Forum ca să vizitez expoziţia. Într-o primă sală, îmbrăcată în pînză şi întunecată, eşti as