Dacă ai ghinionul să stai la spital peste week-end şi norocul să depăşeşti momentul critic în jurul zilei de sîmbătă, nu poţi să nu constaţi, începînd cu propria-ţi piele, că nu-ţi pierzi statutul de consumator şi beneficiar al culturii populare nici aici. Nu discut acum despre gravitatea problemelor pe care le poţi întîlni acolo (ar ajunge să pomenim despre o prietenă doctoriţă care ne-a povestit cum tocmai se străduise să-i coasă la loc unui puşti degetele pe care sora lui i le retezase cu toporul), pentru că ele merită să constituie subiectul unui reportaj mai amplu şi mai serios. Şi nici despre cauzele medicale care ne-au favorizat şederea acolo. Important este că am mai observat o parte din noile moravuri şi "distracţii" de spital. Înainte de '89, lucrurile erau foarte stricte în spitale: abia puteai să-ţi vizitezi rudele, cu mari intervenţii la portar. La începutul anilor '90, bişniţa de diverse feluri a pătruns în spitale, ea înflorind şi diversificîndu-se la mijlocul aceluiaşi deceniu, cînd puteai cumpăra de la vînzătorii ambulanţi reviste, cosmetice, lenjerie. Acum s-a ajuns la un oarecare echilibru: nu mai intră chiar oricine în spitale şi nu se mai vinde chiar orice, dar cine e perseverent reuşeşte. La "Grigore Alexandrescu" am putut cumpăra, pe-nserat, în faţa oficiului asistentelor, un joc electronic şi un pieptene de la un vînzător ambulant care şi-a etalat marfa pe-ndelete. E drept că, după aceea, asistentele l-au gonit. Dar nu vînzătorii ambulanţi sînt specificul locului. Ei reprezintă o excentricitate, precum pisica pe care am văzut-o, într-o noapte, pe culoarul spre ortopedie, şi puii ei, pe care ni i-a arătat o fetiţă, ascunşi pe nişte saltele de pe un culoar lăturalnic. Mamele din spital, care, în general, împart acelaşi pat cu odraslele lor (şi nu par în mod special stresate de acest lucru) au alte surse de consum, de astă dată autorizat