Să fie! Aşa începe. E expresia clasică pentru orice lucru de prisos sau prea puţin folositor adus în casă după cum spuneam, aşa, să fie... Gîndiţi-vă cum arăta apartamentul atunci cînd v-aţi mutat în el: nu prea multă mobilă, dar suficientă, lucruri aşezate frumos la locul lor, compartimente de şifonier cu haine relativ puţine, etajere aproape goale, cărţi rînduite cuminţi pe rafturile bibliotecii, cămări cu destinaţie clară; aici murăturile, dincoace bicicleta... Ca să nu mai vorbim de balcon; oricît ar fi de mic, tot arată bine la început, cînd pe el îşi fac loc cîteva ghivece de flori, eventual o măsuţă, un scaun din răchită şi cam atît. E bine, e spaţiu, dar nu durează mult. În cîteva luni începe domnia lui să fie... Pentru început, chitanţele. De întreţinere, de lumină, plus multe altele. În lipsa unui dosar, rămîn înghesuite pe o etajeră, din ce în ce mai multe şi mai îngălbenite. Nu le aruncă nimeni aproape niciodată, pentru că ele trebuie să fie. Urmează ziarele şi revistele. Lîngă pat, sub pat, la baie, pe balcon, între cărţi. Descompletate, citite au ba, rămîn pentru că au un articol bun, o reţetă nouă, o poză frumoasă. În timp se adună cîteva stive impresionante, care sînt mutate dintr-o parte în alta şi care, în cele din urmă, sfîrşesc în debara înghesuite între maldărele de borcane şi sticle goale, la care se adaugă o impresionantă colecţie de pet-uri şi pungi de la supermarket. Nimeni nu ştie la ce folosesc sau dacă într-adevăr e nevoie de toate, dar e mai bine aşa, să fie. Urmează cărţile. Din ce în ce mai multe şi mai pline de praf. Volume primite cadou sau moştenite de la vreun unchi generos, cărţi despre sudură sau apicultură, poezii de doi lei adunate în volume subţirele cît un biscuite. Necitite, dar înghesuite alături de clasici sau, din cauza dimensiunii, puse în rînd cu albumele
de artă. Nici vorbă de selectat, împachetat, aruncat
