Am început să scriu acest articol de mai multe ori. De fiecare dată m-am întors din drum, simţind că nu e bine, că nu spun cum trebuie ce spun, că vorbele mele lasă să se înţeleagă în spatele lor lucruri interpretabile, care ar putea întoarce împotriva mea tot ce scrisesem. Tot timpul m-am simţit supravegheat, chestionat şi pus în discuţie de o instanţă străină, ostilă şi bănuitoare. O instanţă care îmi refuza buna-credinţă, care practica o hermeneutică a suspiciunii metodice. Era o instanţă de care nu reuşeam să fac abstracţie şi care mă împiedica să fiu eu însumi, în mod spontan, direct, aşa cum sînt de fiecare dată cînd scriu ceva. Descopeream, încercînd să scriu despre antisemitism, că eu, eul meu cel mai profund, cel care scrie lumea descriindu-se pe sine - nu mai era singur. Mă regăseam nu doar dedublat în forul meu interior (ceea ce, probabil, este pînă la un punct normal pentru orice scriitor), ci şi dublat de o insuportabilă privire inhibitoare. Mă simţeam judecat, catalogat, clasat, fixat în insectarul care conţine toate speciile de oameni care nu sînt evrei şi care cutează să se raporteze la evrei într-un fel neevreiesc. Centrul meu nu se mai afla în mine însumi, ci în acea instanţă de care păream a fi dependent, orice aş fi spus în chestiunea antisemitismului. Oricum m-aş fi sucit, mă simţeam alungat din cercul bunei situări faţă de "problemă". Eram... afară. Şi nu oriunde afară: ci în acel "afară" din care nu poţi reveni înăuntru nici printr-o opţiune personală, nici printr-o declaraţie publică, nici printr-un act de autodefinire liberă. Mă "născusem", aşa-zicînd, în afară, datorită felului în care mă situa în afară acea instanţă la cheremul căreia mă simţeam, orice aş fi gîndit şi spus despre evrei şi antisemitism. Ce putea fi, deci, această misterioasă instanţă inhibitoare, castratoare, judecătoare? - o instanţă care mă împiedica să fiu eu însum