Potrivit clasicei Enciclopedii a lui Lucian Predescu, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX existau în România - fără a apărea simultan - patru publicaţii ce purtau numele Antisemitul. Una la Craiova, două la Bucureşti (dintre care una pretindea a fi organul Societăţii Antisemitice Române!) şi una la Brăila. Toate, rod al unor iniţiative private, apăreau fără nici o regularitate; cea brăileană, dorind să fie săptămînal, a rezistat doar patru luni - din iulie pînă în noiembrie 1906. Cea de la Craiova a avut un destin chiar mai sugestiv: din raţiuni comerciale, proprietarul i-a schimbat numele. Şi cum să-i spună, dacă nu Dorul Românului? Întîmplarea este emblematică pentru antisemitismul autohton. În ciuda vechimii pe care şi-o reclamă românii, România este un stat tînăr pe harta Europei; evreii au ajuns aici tîrziu: la finele secolului al XVIII-lea şi, în cea mai mare parte, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, tocmai ca semn al toleranţei pe care domnitorii Principatelor şi locuitorii în genere o manifestau - în contrast cu Rusia, Polonia sau spaţiul aflat sub stăpînire austriacă, de unde evreii veneau. Dar tocmai această perioadă a coincis cu sedimentarea naţionalismului românesc. Nu ştiu în ce măsură se poate vorbi, în Europa, de popoare antisemite; formula mi se pare riscantă, pentru că istoric nu se susţine. Ea nu are acoperire nici în cazul nostru. Problema este însă că antisemitismul afişat - la noi, dar şi în multe dintre statele învecinate - a fost asociat naţionalismului manifest; cu alte cuvinte, nu puteai avea pretenţia că-ţi iubeşti ţara dacă nu-ţi revendicai şi o anumită reţinere faţă de evrei. Este un detaliu ce nu ţine numai de istorie; această latură malignă a unui anumit soi de "patriotism" este şi azi reperabilă. Antisemitismul românesc a fost un produs intelectual mai curînd decît un instinct al populaţiei. Figură-tip şi fundament al une