Sunt un individ obisnuit. Atat de obisnuit incat hartiile care atesta existenta mea sunt mai vii, mai importante, mai puternice decat mine. Atat de obisnuit incat daca-s lasat singur, de capul meu, n-am nici o insemnatate. Sigur, sunt o entitate indivizibila - care, adaugata la alte entitati indivizibile, figureaza prin anumite statistici. Si devine, astfel, vizibila. Cu cat sunt mai multi oameni obisnuiti in jurul meu, cu atat devin mai vizibil. Nu in sensul in care sa se observe ca am blugii rupti, ca am o cicatrice la arcada dreapta, ori ca ala din spatele meu imi fura mobilul. Vizibil pentru prezenta mea adaugata altor si altor prezente. N-ar fi nici un motiv de panica in chestia asta. Salut cu respect organizatia noastra mondiala, a celor 6 miliarde de indivizi obisnuiti. Si pe cei 22 de milioane de romani obisnuiti, fratii mei, ii salut. Si pe cei 17 milioane de romani care au drept de vot. Si pe cei 8.000 de ziaristi romani care-s atat de obisnuiti incat au compus cea mai importanta organizatie sindicala. Poate-ar trebui sa ma bag si eu intr-un sindicat de-asta. Poate-ar trebui sa iau mai in serios puterea pe care mi-o dau cantitatea, multimea, statistica. Noi, astia, indivizii obisnuiti, traim mai intens in statistici. Suntem atat de obisnuiti incat, uneori, devenim neglijabili; putem figura dupa virgula, ca zecimale. Putem fi inghititi de orice pardalnica marja de eroare. Eu, asta-n carne si oase, asta viu si indivizibil, sunt compus din cap, picioare, trunchi, maini, dar in statistici ma pot trezi fara trunchi. Pot figura doar cu capul meu de locuitor, cu stomacul meu de inghititor de salam, cu mana mea de tinator de stampila, cu buzunarul meu de platitor de impozite. Asa intreg, indivizibil, in carne si oase, sunt mai putin important sau vizibil decat parti ale mele, luate intr-o multime de parti ale altora. Sau pot disparea de tot, printr-o imputita marja