Discursul tinut de Ion Iliescu la inaugurarea Institutului Cultural Roman este revelator pentru mentalitatea desueta (ca sa folosesc un eufemism) ce a stat la originea Legii privind infiintarea si functionarea ICR. „Vechiul regim, cu toate tarele lui, a facut o opera nationala si istorica: a facut mai accesibila cultura catre oamenii simpli si a facut mai deschisa scoala catre oamenii nevoiasi de la sate si de la orase, accesul la teatre si cinematografe era mai usor, cartea era ieftina si cu difuzare mare“, spunea presedintele tarii, dovedindu-si – pentru a cita oara? – atasamentul pentru valorile comunismului, intinate, ce e drept, de Ceausescu. Pentru a ilustra binefacerile „vechiului regim“, Ion Iliescu dadea ca exemplu caminele culturale, deplingind trista lor soarta post-revolutionara si acuzind, implicit, ingratitudinea „oamenilor nevoiasi de la sate“, a caror sete de cultura a devenit, dupa ’90, doar sete pura si simpla, ceea ce a dus la transformarea „focarelor de cultura“ (in viziunea sefului statului) in circiumi.

Dar dl presedinte pare sa fi uitat ce fel de cultura era aceea incurajata de „vechiul regim“ in caminele culturale de la orase si sate, devenite, la indicatiile Partidului Comunist si ale secretarului sau general, scene pentru manifestarile „culturale“ desfasurate sub egida festivalului national Cintarea Romaniei: cultura colectiva – varianta comunista a culturii de masa, elaborata in laboratoarele propagandei ceausiste – insemna, de fapt, promovarea imposturii, a kitsch-ului cu pretentii artistice, a diletantismului si amatorismului in detrimentul autenticilor profesionisti ai culturii. Caminele culturale invocate de Ion Iliescu erau locurile in care comunitatile locale se produceau la date fixe – 26 ianuarie, 1 mai, 23 august etc. – cu inevitabile spectacole omagiale, scene pe care evoluau „ansamblurile de amatori“, „brigazile pop