Caldă încă, apărută în ianuarie 2004 la editura pariziană Seuil, ultima carte a lui Gérard Genette, Metalepsa – de la figură la ficţiune, este în întregime dedicată unei figuri – a transgresiunii, a intruziunii, a întreruperii şi chiar a infracţiunii şi delictului.

După cum ştim, această figură cunoscută, apropiată de metonimie şi de hipotitoză de către retorica tradiţională, se bucurase de cîteva pagini în Discursul povestirii şi apoi în Noul discurs al povestirii, dar acum ea este văzută şi reînviată într-o perspectivă nouă care reevaluează raportul între figură şi ficţiune şi găseşte în figurile adevărate, autentice (precum metafora, metonimia, hiperbola, litota, antifraza) un embrion, o schiţă de ficţiune şi, viceversa, în ficţiune un mod lărgit al figurii. Ca practică de limbaj, metalepsa, acest adevărat scandal al trecerii dintr-un univers în altul, al amestecului de planuri, va fi considerată „succesiv şi cumulativ” din punctul de vedere al studiului figurilor, al analizei povestirii şi al teoriei ficţiunii.

Aşa cum observasem deja în ultimele volume de Figuri (IV şi V), reprezentarea este considerată şi ea în mod lărgit de către poeticianul-estetician, făcînd loc, alături de reprezentarea literară celei cinematografice, dramatice, picturale, fotografice, de televiziune sau de alt fel.

Dacă „metalepsa de autor” tradiţională, dădea autorului o putere, asemănătoare cu cea a eroului, de a intra în ficţiunea pe care doar o povestea, o relata, prin formulări de genul „Racine o omoară pe Fedra în actul V”, „Hugo o salvează pe Cosette în volumul I”, în naratologia modernă şi, în cazul de faţă, „genettiană”, metalepsa asumă toate practicile transgresive prin care povestirea de ficţiune poate să treacă propriile ei praguri, interne şi externe: între actul narativ şi povestirea pe care el o produce, între acestea şi povestiril