(fragment de jurnal 1951-1955)
Mama i-a păstrat toate scrisorile. Fiul plecase la Bucureşti, să urmeze cursurile facultăţii de filologie. Din textul epistolar se conturează un personaj uşor cinic, cu un dezvoltat simţ al persiflării, uneori la limita ereziei faţă de dogmele sacrosancte ale epocii. Ne aflăm în anii 1951-1955. Fragmentele de mai jos redau ceva din atmosfera acelui timp.
28 oct. 1951. Într-una din scrisori, spuneai că unii colegi au primit ordine de chemare şi îţi exprimai îngrijorarea în acest sens. Asemenea atitudine n-are nici un rost, deoarece în primul rînd Armata Populară de azi n-are nimic comun cu armata veche a burghezo-moşierimii, în al doilea rînd fiindcă îţi poţi sluji Patria tot atît de bine şi cu arma, şi cu condeiul, în al treilea rînd deoarece cu statura mea cred că mi-ar sta foarte bine uniforma Academiei Militare. Deci, nici un motiv de îngrijorare.
20 nov. 1951. Astăzi – de pildă – am avut zi de odihnă: primele 2 ore libere prin program, iar celelalte 3 – prin bunăvoinţa profesorilor! Am avut recent onoarea de a relata fapte similare profesorului acad. Rosetti, în cadrul unei convorbiri particulare. Nu ştiu cine m-o fi pîrît (eu bănuiesc în primul rînd pe asistenta de la latină), că într-o bună zi m-am pomenit invitat la cancelaria susnumitului academician (şeful catedrei de limba română). Prezentîndu-mă în ziua şi la ora fixată, academicianul m-a supus unui interogatoriu savuros (de ce am venit la filologie, ce impresie am asupra facultăţii, de unde sunt, cîţi ani am, ce limbi cunosc, dacă sunt sănătos, dacă sunt bursier, dacă locuiesc în condiţii bune etc. etc.). După aceea mi-a spus – semi-interogativ, semi-afirmativ şi parcă în chip de scuză – că sunt „un student eminent”, mi-a indicat o serie de lucrări de specialitate în materie de lingvistică şi mi-a cerut să-l vizitez d
