Cu o medie de una-două cărţi publicate pe an, Dan Stanca poate candida, cu siguranţă, la titlul de cel mai prolific scriitor român apărut după decembrie 1989. În pofida numărului mare de titluri publicate şi a cronicilor în general favorabile care au însoţit fiecare nouă apariţie, romancierul nu este însă ceea ce s-ar putea numi o vedetă a vieţii literare, iar vizibilitatea cărţilor sale este nemeritat de redusă. Această situaţie este cu atît mai de mirare cu cît, prin problematica lor, romanele lui Dan Stanca ar putea fi motorul unor ample dezbateri în societatea românească. Înrudit în privinţa modului în care percepe realitatea prezentului cu Horia-Roman Patapievici (cel din Omul recent) şi cu Cristian Bădiliţă, Dan Stanca pune în discuţie în toate ficţiunile sale îndepărtarea omului contemporan de valorile spiritului şi, în mod concret, de textele fundamentale ale ortodoxiei. Practicile ortodoxe comune (crucile făcute cu abnegaţie de călătorii vreunui tramvai ajuns în dreptul cîte unei biserici; celebrările mai mult sau mai puţin formale ale diverşilor sfinţi; slujbele, transformate în obligaţii de rutină, de către preoţi din ce în ce mai plictisiţi şi mai preocupaţi de cele lumeşti) au îndepărtat enoriaşii de adevăratele valori ale spiritualităţii ortodoxe. Lipsită de suportul spiritual, societatea românească a tranziţiei se scufundă tot mai adînc într-o mizerie materială şi morală (munţii de gunoaie care riscă să ne sufoce, corupţia generalizată, tîlhăriile la drumul mare, prostituţia, chipul şi formele Nicoletei Luciu intens mediatizate, emisiunile de divertisment tip „Vacanţa Mare” şi filmele ultraviolente au devenit actele de identitate ale timpului prezent), fapt ce nu lasă loc de perspective prea optimiste pentru viitor. Punerea pe cele două talgere ale balanţei a idealului spiritual, respectiv, a prezentului ticăloşit, nu este nouă în literatura român