E clar că trebuie să fim prudenţi în a constata lipsa de productivitate a unor sufixe sau prefixe. În măsura în care există în limbă, un model poate fi oricând reactivat, refolosit, cel puţin prin analogie. Sufixul -ie este un caz semnificativ: extrem de bine reprezentat în limba română, prin serii întregi de termeni – mulţi din vocabularul de bază (domnie, prietenie, prostie, hoţie etc.), -, cu mai multe valori (nume de acţiune, de însuşire, colectiv etc.) – a fost considerat la un moment dat „viu, dar neproductiv”. Sufixul vechi, de origine latină, a fost întărit şi prin împrumuturi din greacă, din limbile slave, ulterior din cele romanice moderne. S-a constatat că în româna veche sufixul era chiar mai bine reprezentat decît astăzi, fiind prezent şi în cuvinte care apoi au ieşit din uz (înţelepţie, păgânie etc.). Restrîngerea relativă a fost produsă de concurenţa abstractelor verbale în -re şi a altor sufixe cu sens abstract (mai ales -itate). În Limba română actuală – O gramatică a „greşelilor”, 1943 (1948), Iorgu Iordan constata numărul mare de formaţii noi „mai mult ori mai puţin reuşite” de la jumătatea secolului al XX-lea; în lista pe care lingvistul o oferea se găseau mai ales derivate de la împrumuturi neologice – dintre care unele s-au impus cu totul între timp (actorie), iar altele au rămas simple ciudăţenii (amicie, ventrilocie) -, dar mai ales formaţii glumeţ-ironice: hingherie, lichelie, trepăduşie, uitucie etc. (ardelenie, orăşenie, ţanţoşie îi sînt atribuite lui G. Călinescu).

Or, s-ar părea că această direcţie a inovaţiei este încă activă: creaţii lexicale similare formate cu -ie au putut fi înregistrate şi în ultimii ani; fără a marca o tendinţă, ele atestă caracterul încă productiv al sufixului. De fapt, creaţiile în cauză se înscriu în fenomenul mai larg al „registrului ironic”: cuvinte şi forme gramaticale arhaice sau populare